Centura membrului pelvin este asemănătoare structural cu centura
scapulară, cu deosebirea că, cele 3 oase (ilium, ischium şi pubis) sunt sudate
între ele într-un singur os denumit coxal (ca adaptare la mecanica locomoţiei
terestre şi propulsie). Cele 2 coxale (stâng şi drept) se unesc, la rândul lor,
printr-o articulaţie simfizară pe linia ventro-medială şi dau naştere unui singur
os denumit bazin (sau pelvis).
Coxalul este rezultat din sudarea ilium-ului, ischium-ului şi pubis-ului la
nivelul cavităţii cotiloide-zona de contact a centurii pelvine cu stilopodiul pelvin.
Se dispune pe partea laterală a regiunii sacrale, este orientat oblic dorso-ventral şi
cranio-caudal (la cabaline şi rumegătoare) sau tinde spre orizontalitate (la suine şi
carnivore). Sutura celor 3 oase, la nivelul cavităţii cotiloide, este perfect vizibilă la
animalul tânăr datorită ţesutului cartilaginos care separă conturul suprafeţelor
articulare. Prin intermediul ischium-ului şi pubis-ului, coxalul se articulează,
printr-o simfiză ischio-pubienă, cu simetricul. Ilium-ul este cel mai dezvoltat os al
coxalului. Este format dintr-un corp care vine în contact cu cavitatea acetabulară
şi o porţiune lăţită denumită aripă (sau paletă iliacă). Paleta iliacă este aplatizată
şi prezintă 2 feţe-externă (sau gluteană) care se prelungeşte şi pe corp şi internă
(sau sacro-pelvină) cu orientare medială, 3 margini-cranială, dorsală şi laterală
şi 3 unghiuri: latero-ventral, dorsal şi caudal. Faţa gluteană este denumită fosă
iliacă externă şi prezintă o concavitate largă ce este parcursă de o linie mai mult
sau mai puţin evidentă şi rectilinie sau curbă denumită linie gluteană. Faţa
pelvină este dispusă medial, are formă uşor convexă şi este separată în 2 suprafeţe
de o creastă redusă. Suprafaţa medială este mai redusă şi mai rugoasă, reprezintă
suprafaţa de contact cu osul sacrum şi este denumită faţă auriculară. Marginea
cranială (sau creasta iliacă) este variată în funcţie de topografia unghiurilor
paletei iliace, îngroşată şi convexă la animalele de talie mică În dreptul şi
deasupra cavităţii acetabulare, marginea dorsală se transformă într-o veritabilă
creastă (mai mult sau mai puţin tăioasă) denumită supracotiloidiană (sau spină
ischiatică ce aparţine, în realitate, ischium-ului).
♦ Unghiul latero-ventral (coxal sau al şoldului) este reprezentat de 2-4
tuberculi: craniali (dorsali şi ventrali) şi caudali (dorsali şi ventrali).
Ischium-ul ocupă porţiunea postacetabulară a coxalului, are o formă
patrulateră, este orientat, la toate mamiferele, în planul orizontal, cranio-caudal şi
uşor oblic, latero-median. Corpul osului este plasat lateral şi participă, prin
extremitatea lui anterioară, la formarea cavităţii acetabulare. Extremitatea caudală
se lăţeşte şi formează tabla ischiatică cu o formă aproximativ patrulateră care, prin
marginea ei medială, se articulează, prin simfiza ischiatică, cu simetrica. Marginea
laterală este situată pe corpul osului, este îngroşată, uşor concavă în sensul cranio-
caudal şi convexă în sens transversal, contribuind la formarea incizurii ischiatice
Faţa dorsală a tablei ischiatice este netedă şi uşor concavă. Faţa ventrală prezintă
numeroase amprente de inserţie pentru musculatura adductoare a coapsei.
Pubis-ul este osul cel mai redus din centura pelvină plasat în partea
ventro-cranială a acesteia. Prezintă un corp şi 2 ramuri. Corpul este redus dar
mai îngroşat şi participă la formarea cavităţii acetabulare.Faţa dorsală este
netedă şi uşor concavă la locul de incidenţă a celor 2 ramuri. În planul anterior
predomină un tubercul pubian dorsal. Faţa ventrală este ornată de rugozităţi
pentru inserţii musculare şi de un tubercul pubian ventral. La cal, pe faţa
ventrală a ramurii craniale se observă un şanţ orientat transversal care porneşte din
incizura cotiloidiană. Cavitatea acetabulară (sau cotiloidă) este plasată în centrul
coxalului şi este rezultată din unirea celor 3 oase, fiecare oferind câte o suprafaţă
articulară de formă semilunară. Are forma unei hemisfere în fundul căreia se
găseşte o fosă rugoasă pentru inerţie ligamentară. Sprânceana cavităţii cotiloide
este întreruptă, în planul medial, de incizura acetabulară
La păsări, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte membrul posterior
(susţinerea greutăţii corporale şi locomoţia terestră), centura pelvină este
voluminoasă, solidă şi strâns unită la porţiunile toraco-abdominală şi sacrală ale
coloanei vertebrale. Ilium-ul este osul cel mai dezvoltat din centura pelvină, se
întinde de la a 2-a vertebră toracală până la vertebrele caudale. Din sudarea
acestuia la coloana vertebrală se formează plafonul cavităţilor abdominală şi
pelvină. Jumătatea cranială pre-acetabulară este excavată de o fosă iliacă
externă. Marginea externă a porţiunii posterioare delimiteză incizura ischiatică
mare ce este transformată într-o gaură ischiatică.
Ischium-ul are formă triunghiulară, cu vârful orientat înainte şi
prelungeşte ilium-ul la care se sudează în planul latero-caudal.
Pubis-ul este cel mai redus os din centura pelvină, are formă stiloidă şi
circumscrie, împreună cu ischium-ul, gaura obturată şi incizura ischiatică mică.
Extremitatea cranială delimitează cavitatea acetabulară. Extremitatea caudală
depăşeşte, în planul ventral, ischium-ul şi are tendinţa de unire, pe linia mediană, cu
simetrica. Toate aceste porţiuni sunt unite, între ele, printr-o membrană interpubiană.
Stilopodiul pelvin este reprezentat de femur ce formează baza anatomică
osoasă a regiunii coapsei. Se dispune între cavitatea acetabulară a coxalului şi
extremitatea proximală a tibiei. Este osul cel mai mare, mai solid şi mai lung din
schelet. Prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite epifize-
proximală şi distală. Extremitatea proximală prezintă 2 eminenţe puternice:
mediană (articulară) denumită cap femural şi laterală (nearticulară) denumită
trochanter mare.
Capul femural apare şlefuit de forma unei calote sferice ce prezintă, în
centru, o mică fosetă ligamentară pentru inserţia ligamentului marele rotund care
la cal, este de formă triunghiulară şi plasată excentric. Trochanterul mare
flanchează, lateral, gâtul capului femural pe care îl depăşeşte în înălţime (la
cal,rumegătoare şi leporide) sau este sub nivelul acestuia (la feline). La cabaline
şi leporide, trochanterul mare este format dintr-o convexitate (cranial), o creastă
(sub convexitate) şi un vârf evident (caudal). La baza vârfului se găseşte fosa
trocanterică, largă la cabaline, adâncă la rumegătoare, suine şi carnivore. Sub
capul articular femural, în partea posterioară şi medială, se găseşte o proeminenţă
mamelonată denumită trochanter mic (la leporide are forma unei creste
verticale). Pe faţa posterioară a extremităţii proximale, trochanterul mare este unit
de trochanterul al treilea ,printr-o creastă intertrochanterică puternică.
Corpul femurului are formă prismatică la animalele mari şi aproximativ
cilindrică, rectilinie şi uşor curbată, la animalele mici. Prezintă 4 feţe convexe
nedelimitate precis: cranială, caudală, laterală şi medială. Faţa laterală a corpului,
în treimea distală, prezintă o fosă plantară evidentă la cabaline, uşor redusă la
rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la carnivore.
Extremitatea distală a femurului este mai dezvoltată decât cea proximală,
este uşor alungită în sens cranial şi este formată dintr-o trochlee (dispusă anterior)
şi 2 condili puternici (dispuşi plantar). Trochleea este formată din 2 buze inegale
la cabaline şi rumegătoare şi egale (la suine şi carnivore) Are rol în aparatul pasiv
al membrului pelvin. Condilii femurali au formă globuloasă, suprafeţele sunt
şlefuite convex în toate sensurile şi separaţi de o fosă intercondiliană adâncă şi
ornată de suprafeţe rugoase pentru inserţii ligamentare.
La păsări, femurul este cel mai puternic os din scheletul membrului
pelvin. Este un os lung, arcuat şi masiv ce prezintă un cap articular bine detaşat
şi aproape sferic. Trochanterul mare este deplasat în planul anterior. Corpul
femural este perfect cilindric şi străbătut pe faţa posterioară de linii aspre.
Trochleea femurală este largă, cu buzele uşor inegale şi prelungite pe faţa
anterioară a femurului. Condilii femurali sunt masivi şi îndepărtaţi, cu raza de
curbură inegală. Rotula (sau patella) se dispune între femur şi tibie, pe partea
cranială a articulaţiei femuro-tibiale.
Rotula prezintă 2 feţe: posterioară (sau articulară) formată din 2
suprafeţe unite printr-un relief median şi anterioară (sau cranială) convexă şi cu
asperităţi de inserţie
La păsări, rotula este mult alungită în sensul transversal. Suprafaţa de
articulare este îngustă şi are forma unui fluture.
Zeugopodiul pelvin este cel de-al 3-lea segment al membrului pelvin, este
format din 2 oase: tibie şi fibulă ce reprezintă baza anatomică osoasă a regiunii
gambei. La mamifere, fibula suferă un proces de regresie şi prezintă un corp
redus cu o suprafaţă de articulare numai pentru tibie. La unele specii, reducerea
fibulei se face până la completa dispariţie a osului.
Tibia este principalul os al regiunii gambei. Este un os lung ce are formă
de prismă triunghiulară la cabaline, cilindrică la rumegătoare, turtită cranio-caudal
la suine şi ca un ,,S" şters la carnivore. Are 2 extremităţi: proximală-mai
dezvoltată şi articulată cu condilii femurali şi distală-orientată oblic, ventro-caudal
şi articulată cu primul rând de oase tarsiene.
♦ Extremitatea proximală a tibiei este mai voluminoasă la toate speciile.
Este formată din 3 tuberozităţi masive: una cranială (foarte dezvoltată, uşor
orientată spre lateral şi delimitează o culisă musculară) şi două caudale (sunt
dispuse în spatele tuberozităţii craniale, în planul lateral şi medial şi sunt
destinate articulării cu condilii femurali). Prezintă pe faţa proximală câte o
suprafaţă uşor convexă în sensul cranio-caudal, ce conferă un aspect condiloid,
denumite condili tibiali-medial şi lateral. Condilii tibiali sunt separaţi, între ei,
printr-o proeminenţă intercondiliană ascuţită (sau spină tibială) şi de 4 fosete
intercondiliene, neregulate şi rugoase pentru inserţii ligamentare: 2-anterioare,
1-centrală, în vârful eminenţei şi 1-caudală
Corpul tibiei are aspect de prismă triunghiulară în jumătatea proximală şi se
aplatizează în sens cranio-caudal, spre extremitatea distală. Faţa caudală este lată şi
se delimitează net de celelalte feţe prin muchii laterale. Suprafaţa acesteia este
neregulată şi străbătută de numeroase linii popliteie, pentru inserţii musculare.
> Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară (negativul perfect al
unui scripete) denumită cochlee tibială destinată articulării cu astragalul. Cochleea
este flancată, pe ambele părţi de câte o proeminenţă maleolară-medială-mai
dezvoltată şi ornată de o culisă musculară oblică şi laterală-ce aparţine fibulei.
La păsări, tibia este perfect cilindrică şi prezintă, la extremitatea
proximală, o creastă tibială scurtă, foarte ascuţită şi cu suprafeţe articulare plane
separate de o redusă spină intercondiliană. Extremitatea distală se termină cu o
trochlee orientată caudal, cu buze tăioase, şi 2 condili, orientaţi cranial. Fibula
este redusă, are aspect arciform şi extremitatea proximală lăţită pentru articularea
cu condilul lateral al femurului.
Autopodiul pelvin (sau oasele labei piciorului) urmează acelaşi plan
structural ca şi la membrul toracic. Toate tipurile prezente sunt considerate ca
derivate din arhetipul pentadactil. Cuprinde 3 subregiuni pelvine: bazipodiul,
metapodiul şi acropodiul. La carnasiere şi leporide se constată o reducere a
numărului de degete de la membrul pelvin, prin dispariţia degetului mare.
Bazipodiul pelvin este alcătuit dintr-un număr de oase scurte articulate,
între ele ce formează baza anatomică osoasă a regiunii tarsiene şi sunt dispuse pe
2 rânduri în jurul unui os central prezent la toate mamiferele:
> rândul proximal cuprinde 2 oase: astragalul şi calcaneul.
> rândul central cuprinde un singur os denumit scafoid.
> rândul distal cuprinde oasele: cuboid, cuneiformul III (sau mare),
cuneiformul II(sau intermediar) şi cuneiformul I (sau mic).
La cal se sudează cuneiformul II şi III într-un singur os denumit micul
cuneiform. La rumegătoare, se sudează cuboidul cu scafoidul în cuboscafoid şi
cuneiformul II şi III în marele cuneiform. La suine şi carnivore se găsesc toate
cele şapte oase. La păsări, oasele tarsiene sunt sudate în totalitate la metatarsul
principal, la care, se mai adaugă, un nucleu fibro-cartilaginos dispus pe buza
laterală a trochleii laterale. Articularea oaselor tarsiene între ele se realizează prin
intermediul unor ligamente scurte şi puternice, astfel încât, complexul articular
tarsian, nu execută mişcări de flexie şi extensie, decât la nivelul articulaţiei tibio-
astragaliene, într-un singur plan.
Metapodiul pelvin este reprezentat, la arhetipul pentadactil de 5 oase
metatarsiene lungi, dispuse aproximativ paralel şi continuate, distal, cu falangele
corespunzătoare pentru acelaşi număr de degete.
La suine sunt 4 degete: două bine dezvoltate şi două reduse. La
rumegătoare, degetele III şi IV se sudează, iar degetele II şi V au aspect tuberos la
extremitatea proximală. La cabaline degetul III este foarte dezvoltat, iar degetele
II şi V sunt rudimentare. La carnasiere sunt 4 oase metatarsiene (degetul II este
foarte redus) aproape egale ca dezvoltare, la care se adaugă un metatarsian extrem
de redus (rudimentul degetului I). Tipul de os metatarsian prezintă, ca şi omologul
său de la membrul anterior, un corp şi 2 extremităţi (proximală şi distală) dar,
comparativ cu metacarpul, este mai lung şi mai cilindric, iar în secţiune
transversală are formă rotundă.
La păsări, falangele seamănă mult între ele, ultima terminându-se ascuţit
şi uşor recurbat. Acropodiul este format din 4 degete numerotate în ordine
medio-laterală de la I la IV. Degetul I este orientat caudal. Toate degetele sunt
formate dintr-un număr de falange cu unul mai mult decât reprezintă numărul
degetului respectiv.
Numărul degetelor de la membrul pelvin este, în general, acelaşi, cu cel
de la membrul toracic, deşi se remarcă o tendinţă vizibilă de reducere a lor.
Numerotarea se face începând de la degetul mare în sens latero-medial. Baza
anatomică osoasă a regiunii degetelor o constituie falangele în număr de trei (I, II
şi III). Numai degetul mare are două falange (I şi II) la care se adaugă sesamoizii
mari şi mici. Dintre speciile domestice, degetul I poate fi prezent, în mod
inconstant numai la câine. Pisica şi iepurele au numai patru degete.
Falangele se aseamănă cu cele de la membrul toracic, dar prezintă şi unele
particularităţi. Privite individual, acestea sunt mai lungi, mai fine şi mai înguste
decât la membrul anterior. Detaliile anatomice sunt identice din punct de vedere al
nomenclaturii, înlocuind însă termenul de ,,palmar" cu cel de ,,plantar". La
carnasiere şi leporide, în afară de diferenţele semnalate la degetul I, restul
falangelor sunt identice cu cele de la membrului toracic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu