APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE

Aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din:
> schelet (sistemul osos);
> cartilagii (sistemul cartilaginos);
> muşchi scheletici (sistemul muscular).
2.1. OSTEOLOGIE (Studiul Scheletului)
Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la interior
o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni
denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de
inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă
stratul profund, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este
format, la animalele tinere, din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce
alcătuiesc stratul osteogen prin care osul creşte în grosime.
- 9 -
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
> Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită „pericondru".
> Cartilajul articular de acoperire se dispune pe suprafeţele
articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este netedă, lucioasă, de culoare
albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe extremitatea osului cu care face corp comun şi
este mai îngroşat în centru, la capetele articulare şi/sau la circumferinţa cavităţilor.
> Cartilajul de conjugare este prezent la animalele tinere şi
reprezintă acea zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural, este format
din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre conjunctive colagene şi
celule conjuctive mature denumite condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai
multe într-un condroplast.
> Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Wolkmann. După structură şi
aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele mature
se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este formată dintr-o stromă
conjunctivo-reticulară, în care se găsesc celulele fixe şi mobile hematogene ce
generează hematiile şi granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut
hematopoetic. La extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de
osificare şi constituie măduva osteogenă.
Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc
elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele medulare ale oaselor lungi.
Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză încetează. Are o
consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este semifluidă. Se întâlneşte în
diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei craniene.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.
> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
- 10 -
♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale şi păsările domestice. Privit în ansamblu, scheletul
vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
> Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte encefalul şi
asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală ce adăpostesc o serie de
organe esenţiale ale aparatului digestiv şi respirator şi asociate în
splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele feţei).
La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate ce constituie
scheletul şi/sau suportul limbii, faringelui şi laringelui denumit complex hioidian.
> Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
> Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic deoarece vine
în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi posterior (sau pelvin deoarece se
leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului). Oasele membrelor toracice şi
pelvine sunt omoloage şi prezentate comparativ pentru cele 4 regiuni:
♦ zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
♦ stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
♦ zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
♦ autopodiul corespunzător scheletului palmei şi/sau labei
piciorului la om şi cuprinde 3 subregiuni:
>
bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
>
metapodiul este alcătuit din:
- oasele metacarpiene la membrul toracic;
- oasele metatarsiene la membrul pelvin;
>
acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic sesamoid,
asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul pelvin.