1.1. Definiţia disciplinei de Anatomie, histologie,
embriologie
Anatomia este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază forma şi
structura organismelor vii (în cazul nostru, păsările şi animalele domestice).
Termenul de Anatomie provine de la cuvintele greceşti „ana"în părţi
egale şi „temno"-a tăia; altfel spus, tăierea în părţi egale a unui organ, aparat sau
sistem ce intră în structura organismelor animale. Anatomia a fost considerată
multă vreme ştiiinţa structurilor animale studiate pe cadavru, urmărindu-se
cunoaşterea conformaţiei, volumului, culorii, dimensiunilor, raporturilor dintre
diverse organe şi/sau formaţiuni utilizând ca principal mijloc de lucru disecţia
(disocierea şi/sau tăierea metodică).
Anatomia şi-a dobândit numele în perioada premergătoare descoperirii
microscopului (1664-Robert Hook) când se practica doar o Anatomie macroscopică
(activitatea acesteia oprindu-se doar la limita de vizibilitate a ochiului). Studiul mai
amănunţit al structurilor situate sub această limită (celulele, ţesuturile şi organizarea
internă a organelor) se face de către Anatomia microscopică.
Anatomia este ştiinţa organismului viu numai pentru cel care, studiind
părţile componente ale acestuia, păstrează permanent întregul în faţa ochilor.
Anatomia este o ramură a Morfologiei.
Morfologia (ştiinţa despre dimensiuni şi forme) studiază alcătuirea internă şi
externă a organismelor şi a organelor componente şi relaţiile dintre organe.
Anatomia are legături strânse cu alte ramuri ale Morfologiei: Citologia,
Histologia, Embriologia, Fiziologia etc.
Animalele domestice care fac obiectul de studiu al Anatomiei aparţin
claselor Mamifere (Mammalia) şi Păsări (Aves) din subîncrengătura Vertebrate
(Vertebrata), încrengătura Cordate (Chordata), regnul Animal (Animalia).
Vertebratele (Vertebrata) sunt cordate (Chordata) superioare al căror
schelet axial este reprezentat de coloana vertebrală, cartilaginoasă sau osoasă.
Corpul acestora este alcătuit din cap, gât, trunchi, coadă şi membre. Acestea, la
rândul lor sunt alcătuite din regiuni şi subregiuni corporale. Datorită gradului
ridicat de diferenţiere şi specializare a ţesuturilor, organelor şi sistemelor, a
schimburilor de substanţe la care acestea iau parte şi a gradului de dezvoltare a
creierului, Vertebratele se află în vârful arborelui filogenetic al Regnului
Animal (Animalia) şi populează aproape toate spaţiile de viaţă ale Terrei.
♦ Păsări (Aves) sunt vertebrate homeoterme cu respiraţie de tip pulmonar şi
piele uscată acoperită cu pene. Membrele anterioare sunt transformate în aripi.
Ca urmare a adaptării la deplasarea prin zbor, cutia toracică este extrem de
stabilă şi unele oase sunt pneumatice (pline cu aer). Pulmonii prezintă
formaţiuni anexe denumite saci pulmonari. În urma fecundaţiei interne se
depun ouă cu coajă calcaroasă care ulterior vor fi clocite.
La baza dezvoltării tuturor componentelor organismului animal este
celula-ou (sau zigotul). Din această celulă, prin diviziuni multiple şi procese
de
diferenţiere ia naştere o varietate de celule diferenţiate, între ele,
prin formă, structură şi aptitudini funcţionale. Din asocierea celulelor
similare în vederea
îndeplinirii unei anumite funcţii iau naştere ţesuturile.
Ţesuturile sunt structuri variate ca origine şi funcţie şi care nu sunt izolate
ci sunt în legătură unele cu altele. Din gruparea ţesuturilor şi prin funcţionarea lor,
împreună, se formează organele, aparatele şi sistemele.
Organul este o grupare de ţesuturi-morfologic individualizate-cu raporturi
bine definite ce lucrează împreună şi îndeplinesc o funcţie specifică. În general,
într-un organ se deosebeşte parenchimul (format din elementele funcţionale
specifice) şi scheletul (sau stroma) (de ex.: urechile, ochii, pulmoniii, rinichii etc).
Aparatul reprezintă un complex de organe cu origini şi structuri diferite
care contribuie la îndeplinirea aceleiaşi funcţii fundamentale a organismului. De
ex. cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul, ficatul şi
pancreasul, deşi sunt diferite ca origine, împreună contribuie la realizarea
digestiei, fiind grupate în aparatul digestiv.
Sistemul este reprezentat de un complex de organe cu origine comună şi în
structura cărora se întâlneşte un ţesut predominant (de ex.: sistemul nervos este
format din organe în structura cărora predomină ţesutul nervos).
Luând în considerare dimensiunile structurilor anatomice studiate şi
metodele de lucru utilizate, distingem studii macro- şi microscopice de anatomie.
Anatomia macroscopică studiază organele, aparatele şi sistemele, bazându-se pe
observaţia macroscopică utilizând ca principale metode de lucru: disecţia,
palparea, desenul, modelul experimental, radiografia, injectarea cu substanţe
de contrast etc. În cadrul acesteia se diferenţiază: - Anatomia descriptivă-
studiază forma, culoarea, volumul, consistenţa şi structura organelor precum şi
modul de ansamblare al acestora în cadrul fiecărui aparat sau sistem.
Anatomia comparativă-are ca obiect de activitate evidenţierea caracterelor
morfologice pe baza cărora se diferenţiază organele provenite de la specii diferite.
Studiul sistematic comparativ, bazat pe criteriul fiziologic, analizează:
aparatul de susţinere şi mişcare (Osteologia, Artrologia şi Miologia);
aparatul digestiv;
aparatul respirator;
aparatul urinar;
aparatul genital;
aparatul circulator;
aparatul nervos;
organele de simţ.
Anatomia topografică analizează printr-un studiu de sinteză rapoartele
naturale ce se stabilesc între diferite formaţiuni din cadrul unei regiuni corporale.
Anatomia microscopică (sau Histologia) are ca obiectiv principal studiul
structurilor aflate sub limita de vizibilitate cu ochiul liber (celule, ţesuturi).
Investigaţiile histologice necesită aparate măritoare (microscoape optice şi
electronice) şi tehnici de lucru complexe şi variate.
miercuri, 12 iunie 2013
1.2 Importanţa disciplinei de Anatomie, histologie, embriologie pentru zootehnie
Anatomia oferă posibilitatea înţelegerii proceselor biologice şi ale
elementelor necesare desfăşurării activităţii practice din domeniul creşterii
animalelor şi păsărilor.
Anatomia nu trebuie percepută doar ca un studiu de laborator şi/sau o
disciplină pur didactică şi obligatorie prin procesul de învăţământ, aceasta având,
în cadrul procesului de învăţământ, un triplu scop:
- 5 -
> educativ (cultivă munca sistematică şi ordonată din sala de disecţie);
> ştiinţific (prin orizontul biologic pe care îl conferă);
> practic (prin aplicabilitatea noţiunilor în cadrul practicii clinice).
Necesitatea practică a studiului anatomic este exprimată prin capacitatea
de înţelegere a morfologiei organismului viu pornind de la o analiză sistematică a
structurilor corelate în permanenţă cu raporturile lor din organismul viu.
În contextul actual, având informaţii de anatomie, fiziologie, nutriţie,
genetică, reproducţie etc, crescătorii de animale vor putea sesiza modificarea
formei şi/sau a funcţiei unui organ, vor putea înţelege mai rapid şi mai bine
semnificaţia şi gravitatea modificării astfel încât să intervină în timp util pentru a
remedia afecţiunea. Nu este posibilă selecţia sau aplicarea unor tehnici noi şi
moderne din genetică pentru ameliorarea raselor de animale dacă un crescător de
animale nu dispune de cunoştinţe solide de Anatomie.
elementelor necesare desfăşurării activităţii practice din domeniul creşterii
animalelor şi păsărilor.
Anatomia nu trebuie percepută doar ca un studiu de laborator şi/sau o
disciplină pur didactică şi obligatorie prin procesul de învăţământ, aceasta având,
în cadrul procesului de învăţământ, un triplu scop:
- 5 -
> educativ (cultivă munca sistematică şi ordonată din sala de disecţie);
> ştiinţific (prin orizontul biologic pe care îl conferă);
> practic (prin aplicabilitatea noţiunilor în cadrul practicii clinice).
Necesitatea practică a studiului anatomic este exprimată prin capacitatea
de înţelegere a morfologiei organismului viu pornind de la o analiză sistematică a
structurilor corelate în permanenţă cu raporturile lor din organismul viu.
În contextul actual, având informaţii de anatomie, fiziologie, nutriţie,
genetică, reproducţie etc, crescătorii de animale vor putea sesiza modificarea
formei şi/sau a funcţiei unui organ, vor putea înţelege mai rapid şi mai bine
semnificaţia şi gravitatea modificării astfel încât să intervină în timp util pentru a
remedia afecţiunea. Nu este posibilă selecţia sau aplicarea unor tehnici noi şi
moderne din genetică pentru ameliorarea raselor de animale dacă un crescător de
animale nu dispune de cunoştinţe solide de Anatomie.
1.3. Principiile de bază ale Anatomiei
La baza Anatomiei stă:
♦ principiul omologiei-indică faptul că, organele sunt diferite ca formă dar
echivalente ca origine embrionară şi filogenetică (de ex. aripa de la pasăre şi
membrele anterioare de la mamifere);
♦ principiul analogiei-arată că organele sunt asemănătoare dar totuşi diferite în
plan ontogenetic;
♦ principiul convergenţei-indică asemănări aparente produse de procesul de
adaptare la condiţii de mediu asemănătoare;
♦ principiul corelaţiei-indică faptul că, organe diferite s-au modificat simultan
datorită legăturilor dintre ele (a fost formulat de G. Cuvier);
♦ principiul conexiunilor-permite recunoaşterea unor organe diferite ca formă,
prin păstrarea aceloraşi rapoarte faţă de organele esenţiale (de ex. Sistemul
nervos şi vascular);
♦> principiul embriologiei-indică faptul că dezvoltarea embrionară (sau
ontogeneza) este o ,,recapitulare" scurtă a dezvoltării filogenetice;
♦ principiul unităţii dintre structură şi funcţie-indică o relaţie bilaterală, astfel că,
cele două elemente formează o unitate indivizibilă ce se influenţează şi se
condiţionează reciproc;
♦ principiul diferenţierii şi integrării-arată că, odată cu diferenţierea crescândă a
formelor şi funcţiilor, creşte dependenţa organelor unele de altele şi de
organism ca întreg, astfel încât, procesul de integrare este mai profund;
♦ principiul unităţii dintre organism şi condiţiile de existenţă-relevă faptul că
organismul şi mediul în care acesta trăieşte formează o unitate, şi, variaţiile
mediului determină apariţia unor modificări structurale la nivelul organismului.
♦ principiul omologiei-indică faptul că, organele sunt diferite ca formă dar
echivalente ca origine embrionară şi filogenetică (de ex. aripa de la pasăre şi
membrele anterioare de la mamifere);
♦ principiul analogiei-arată că organele sunt asemănătoare dar totuşi diferite în
plan ontogenetic;
♦ principiul convergenţei-indică asemănări aparente produse de procesul de
adaptare la condiţii de mediu asemănătoare;
♦ principiul corelaţiei-indică faptul că, organe diferite s-au modificat simultan
datorită legăturilor dintre ele (a fost formulat de G. Cuvier);
♦ principiul conexiunilor-permite recunoaşterea unor organe diferite ca formă,
prin păstrarea aceloraşi rapoarte faţă de organele esenţiale (de ex. Sistemul
nervos şi vascular);
♦> principiul embriologiei-indică faptul că dezvoltarea embrionară (sau
ontogeneza) este o ,,recapitulare" scurtă a dezvoltării filogenetice;
♦ principiul unităţii dintre structură şi funcţie-indică o relaţie bilaterală, astfel că,
cele două elemente formează o unitate indivizibilă ce se influenţează şi se
condiţionează reciproc;
♦ principiul diferenţierii şi integrării-arată că, odată cu diferenţierea crescândă a
formelor şi funcţiilor, creşte dependenţa organelor unele de altele şi de
organism ca întreg, astfel încât, procesul de integrare este mai profund;
♦ principiul unităţii dintre organism şi condiţiile de existenţă-relevă faptul că
organismul şi mediul în care acesta trăieşte formează o unitate, şi, variaţiile
mediului determină apariţia unor modificări structurale la nivelul organismului.
1.4. Terminologia utilizată în studiul anatomic
Termenii ştiinţifici utilizaţi în Anatomia animală sunt identici cu cei
utilizaţi în Anatomia omului, completând lista acestora cu anumiţi termeni
proprii, relativ puţini şi care nu pot fi găsiţi în terminologia altor ştiinţe.
Terminologia anatomică (sau nomenclatura) foloseşte limba latină, larg
răspândită în Evul Mediu printre oamenii de ştiinţă, în special naturalişti şi
medici.
Formaţiunile anatomice au primit, la început, denumiri „vulgare" în funcţie
de asemănarea lor cu unele obiecte din jur (de ex.: „crista galli "-creasta
cocoşului, „sesamoid"-ca o sămânţă de susan; „pisiform"-m formă de bob de
mazăre; „coccys"-gr. hokokkyx-cuc sau osul „coccigian"-care la om este
asemănător cu ciocul de cuc; „sacrum "-la romani sacru semnificînd sfânt. La
- 6 -
cestea se adaugă şi denumiri care aveau o semnificaţie funcţională (de ex.:
„jejun"-din lat. ieiunus-înseamnă gol; „arteră"-gr. arteria-semnifică canal cu aer
deoarece, în Antichitate, se credea că, prin aceste vase circulă aer, negăsindu-se
sânge în arterele cadavrelor).
În Anatomie s-au adoptat şi unele denumiri de provenienţă hipologică
(,,hipo"-lat. cal). În limba română, cuvintele au fost introduse sub influenţa Şcolii
franceze de către Prof. Ion Andronic, absolvent al Şcolii Veterinare de la Alfort-
Franţa, întemeietorul (în 1851) Şcolii Veterinare din Bucureşti şi profesor de
„exteriorul animalelor domestice". Astfel, multe dintre aceste denumiri sunt şi
astăzi în uz, ca de exemplu: bară, crupă, graset, jaret, bulet, gonaşe, flanc etc.
La începutul acestui secol, ca urmare a publicării unui număr mare de lucrări
ştiinţifice, a constituirii societăţilor anatomice şi a schimburilor internaţionale, a
apărut necesitatea stabilirii unui acord asupra totalităţii termenilor anatomici, lucru
care s-a şi concretizat prin apariţia Primei nomenclaturi anatomice veterinare
internaţionale denumită Nomina-Anatomica Veterinaria (N.A.V.).
Aceasta este valabilă şi astăzi şi cuprinde circa 6 000 termeni cu
corespondenţă la 8 specii de mamifere domestice. Lista a fost aprobată pentru
prima dată în 1963 la Hanovra (în Germania), revizuită apoi în 1965 la Gessen (în
Germania) şi 1967 la Alfort în Franţa (localităţi cu contribuţii importante în
dezvoltarea ştiinţelor biologice, în general, şi a Anatomiei în mod special). Ultima
revizuire a avut loc în 1973 la Viena (în Austria). Nomenclatura anatomică
pentru păsări apare într-o anexă a N. A.V. pentru animale.
În descrierile pe care le vom face în continuare vom utiliza Nomina
Anatomica Veterinaria (N.A.V.) care ţine cont de poziţia normală patrupedă a
mamiferelor domestice şi de o serie de abrevieri (sau prescurtări):
A - artera aa - artere a - arterei Art. - articulaţie
N. - nervul n. - nervului nn. - nervi
Gl. - Glandă Ggl. - ganglion
Porţ. - porţiunea Proc. - procesul
Lig. - ligament Ln. - limfocit
Reg. - regiunea R. - ramura
M. - muşchiul m. - muşchiului mm. - muşchi
V. - vena v. - venei vv. - vene
utilizaţi în Anatomia omului, completând lista acestora cu anumiţi termeni
proprii, relativ puţini şi care nu pot fi găsiţi în terminologia altor ştiinţe.
Terminologia anatomică (sau nomenclatura) foloseşte limba latină, larg
răspândită în Evul Mediu printre oamenii de ştiinţă, în special naturalişti şi
medici.
Formaţiunile anatomice au primit, la început, denumiri „vulgare" în funcţie
de asemănarea lor cu unele obiecte din jur (de ex.: „crista galli "-creasta
cocoşului, „sesamoid"-ca o sămânţă de susan; „pisiform"-m formă de bob de
mazăre; „coccys"-gr. hokokkyx-cuc sau osul „coccigian"-care la om este
asemănător cu ciocul de cuc; „sacrum "-la romani sacru semnificînd sfânt. La
- 6 -
cestea se adaugă şi denumiri care aveau o semnificaţie funcţională (de ex.:
„jejun"-din lat. ieiunus-înseamnă gol; „arteră"-gr. arteria-semnifică canal cu aer
deoarece, în Antichitate, se credea că, prin aceste vase circulă aer, negăsindu-se
sânge în arterele cadavrelor).
În Anatomie s-au adoptat şi unele denumiri de provenienţă hipologică
(,,hipo"-lat. cal). În limba română, cuvintele au fost introduse sub influenţa Şcolii
franceze de către Prof. Ion Andronic, absolvent al Şcolii Veterinare de la Alfort-
Franţa, întemeietorul (în 1851) Şcolii Veterinare din Bucureşti şi profesor de
„exteriorul animalelor domestice". Astfel, multe dintre aceste denumiri sunt şi
astăzi în uz, ca de exemplu: bară, crupă, graset, jaret, bulet, gonaşe, flanc etc.
La începutul acestui secol, ca urmare a publicării unui număr mare de lucrări
ştiinţifice, a constituirii societăţilor anatomice şi a schimburilor internaţionale, a
apărut necesitatea stabilirii unui acord asupra totalităţii termenilor anatomici, lucru
care s-a şi concretizat prin apariţia Primei nomenclaturi anatomice veterinare
internaţionale denumită Nomina-Anatomica Veterinaria (N.A.V.).
Aceasta este valabilă şi astăzi şi cuprinde circa 6 000 termeni cu
corespondenţă la 8 specii de mamifere domestice. Lista a fost aprobată pentru
prima dată în 1963 la Hanovra (în Germania), revizuită apoi în 1965 la Gessen (în
Germania) şi 1967 la Alfort în Franţa (localităţi cu contribuţii importante în
dezvoltarea ştiinţelor biologice, în general, şi a Anatomiei în mod special). Ultima
revizuire a avut loc în 1973 la Viena (în Austria). Nomenclatura anatomică
pentru păsări apare într-o anexă a N. A.V. pentru animale.
În descrierile pe care le vom face în continuare vom utiliza Nomina
Anatomica Veterinaria (N.A.V.) care ţine cont de poziţia normală patrupedă a
mamiferelor domestice şi de o serie de abrevieri (sau prescurtări):
A - artera aa - artere a - arterei Art. - articulaţie
N. - nervul n. - nervului nn. - nervi
Gl. - Glandă Ggl. - ganglion
Porţ. - porţiunea Proc. - procesul
Lig. - ligament Ln. - limfocit
Reg. - regiunea R. - ramura
M. - muşchiul m. - muşchiului mm. - muşchi
V. - vena v. - venei vv. - vene
1.5 Elemente de orientare. Axe. Planuri
Pentru afacilitadescrierea, corpul animal ne folosim, în mod „simbolic",
de nişte planurile convenţionale:
> median (sau sagital)-împarte corpul în 2 jumătăţi egale (stângă şi dreaptă);
pentru a indica apropierea de acest plan se foloseşte termenul de medial şi
îndepărtarea faţă de acest plan se foloseşte termenul de lateral;
> paramediane (sau parasagitale)-sunt reprezentate de o serie de planuri
paralele cu planul median;
> transversale (sau segmentale)-sunt corespunzătoare pentru planurile
perpendiculare pe axul longitudinal al corpului;
> dorsale (sau orizontale)-sunt paralele la suprafaţa dorsală a corpului
şi perpendiculare pe planurile median şi transversal.
La membre, pentru a indica apropierea acestora de trunchi se utilizează
termenul de proximal; pentru a indica apropierea de extremitatea liberă a
membrului se utilizează termenul de distal.
Pentru a indica poziţia şi orientarea în corp a formaţiunilor descrise se
folosesc termenii de: cranial (indică apropierea de cap) şi caudal (indică direcţia
opusă). Aceşti 2 termeni sunt folosiţi pentru formaţiunile de la gât şi trunchi ca şi
pentru părţile membrelor situate proximal faţă de carp şi tars.
- 7 -
Pentru formaţiunile de la cap se folosesc termenii de rostral (sau oral)
când se indică apropierea faţă de bot şi aboral, pentru extremitatea opusă.
De asemenea, se utilizează şi termenii de:
- dorsal indică apropierea de acea parte a gâtului şi a trunchiului dispusă deasupra
planului orizontal (termenul se poate utiliza şi pentu suprafeţele ce aparţin
capului, cozii şi membrelor, însă numai distal faţă de carp şi tars);
- ventral reprezintă termenul cu semnificaţie opusă precedentului (respectiv
îndepărtarea).
Pentru membre, distal faţă de carp, opusul termenului dorsal este palmar
pentru membrul toracic şi respectiv plantar pentru membrul pelvin. Pentru
degete, se folosesc termenii specifici:
- axial (sau concentric)-arată apropierea faţă de axul longitudinal al
membrului;
- abaxial (sau excentric)-are semnificaţie opusă (îndepărtarea).
De menţionat că, pentru degetul III de la solipede se folosesc termenii de
medial şi lateral. Poziţia faţă de suprafaţa corpului este apreciată prin termenii:
superficial-profund şi extern-intern.
de nişte planurile convenţionale:
> median (sau sagital)-împarte corpul în 2 jumătăţi egale (stângă şi dreaptă);
pentru a indica apropierea de acest plan se foloseşte termenul de medial şi
îndepărtarea faţă de acest plan se foloseşte termenul de lateral;
> paramediane (sau parasagitale)-sunt reprezentate de o serie de planuri
paralele cu planul median;
> transversale (sau segmentale)-sunt corespunzătoare pentru planurile
perpendiculare pe axul longitudinal al corpului;
> dorsale (sau orizontale)-sunt paralele la suprafaţa dorsală a corpului
şi perpendiculare pe planurile median şi transversal.
La membre, pentru a indica apropierea acestora de trunchi se utilizează
termenul de proximal; pentru a indica apropierea de extremitatea liberă a
membrului se utilizează termenul de distal.
Pentru a indica poziţia şi orientarea în corp a formaţiunilor descrise se
folosesc termenii de: cranial (indică apropierea de cap) şi caudal (indică direcţia
opusă). Aceşti 2 termeni sunt folosiţi pentru formaţiunile de la gât şi trunchi ca şi
pentru părţile membrelor situate proximal faţă de carp şi tars.
- 7 -
Pentru formaţiunile de la cap se folosesc termenii de rostral (sau oral)
când se indică apropierea faţă de bot şi aboral, pentru extremitatea opusă.
De asemenea, se utilizează şi termenii de:
- dorsal indică apropierea de acea parte a gâtului şi a trunchiului dispusă deasupra
planului orizontal (termenul se poate utiliza şi pentu suprafeţele ce aparţin
capului, cozii şi membrelor, însă numai distal faţă de carp şi tars);
- ventral reprezintă termenul cu semnificaţie opusă precedentului (respectiv
îndepărtarea).
Pentru membre, distal faţă de carp, opusul termenului dorsal este palmar
pentru membrul toracic şi respectiv plantar pentru membrul pelvin. Pentru
degete, se folosesc termenii specifici:
- axial (sau concentric)-arată apropierea faţă de axul longitudinal al
membrului;
- abaxial (sau excentric)-are semnificaţie opusă (îndepărtarea).
De menţionat că, pentru degetul III de la solipede se folosesc termenii de
medial şi lateral. Poziţia faţă de suprafaţa corpului este apreciată prin termenii:
superficial-profund şi extern-intern.
APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE
Aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din:
> schelet (sistemul osos);
> cartilagii (sistemul cartilaginos);
> muşchi scheletici (sistemul muscular).
2.1. OSTEOLOGIE (Studiul Scheletului)
Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la interior
o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni
denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de
inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă
stratul profund, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este
format, la animalele tinere, din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce
alcătuiesc stratul osteogen prin care osul creşte în grosime.
- 9 -
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
> Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită „pericondru".
> Cartilajul articular de acoperire se dispune pe suprafeţele
articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este netedă, lucioasă, de culoare
albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe extremitatea osului cu care face corp comun şi
este mai îngroşat în centru, la capetele articulare şi/sau la circumferinţa cavităţilor.
> Cartilajul de conjugare este prezent la animalele tinere şi
reprezintă acea zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural, este format
din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre conjunctive colagene şi
celule conjuctive mature denumite condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai
multe într-un condroplast.
> Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Wolkmann. După structură şi
aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele mature
se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este formată dintr-o stromă
conjunctivo-reticulară, în care se găsesc celulele fixe şi mobile hematogene ce
generează hematiile şi granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut
hematopoetic. La extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de
osificare şi constituie măduva osteogenă.
Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc
elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele medulare ale oaselor lungi.
Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză încetează. Are o
consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este semifluidă. Se întâlneşte în
diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei craniene.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.
> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
- 10 -
♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale şi păsările domestice. Privit în ansamblu, scheletul
vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
> Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte encefalul şi
asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală ce adăpostesc o serie de
organe esenţiale ale aparatului digestiv şi respirator şi asociate în
splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele feţei).
La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate ce constituie
scheletul şi/sau suportul limbii, faringelui şi laringelui denumit complex hioidian.
> Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
> Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic deoarece vine
în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi posterior (sau pelvin deoarece se
leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului). Oasele membrelor toracice şi
pelvine sunt omoloage şi prezentate comparativ pentru cele 4 regiuni:
♦ zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
♦ stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
♦ zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
♦ autopodiul corespunzător scheletului palmei şi/sau labei
piciorului la om şi cuprinde 3 subregiuni:
>
bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
>
metapodiul este alcătuit din:
- oasele metacarpiene la membrul toracic;
- oasele metatarsiene la membrul pelvin;
>
acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic sesamoid,
asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul pelvin.
> schelet (sistemul osos);
> cartilagii (sistemul cartilaginos);
> muşchi scheletici (sistemul muscular).
2.1. OSTEOLOGIE (Studiul Scheletului)
Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la interior
o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni
denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de
inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă
stratul profund, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este
format, la animalele tinere, din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce
alcătuiesc stratul osteogen prin care osul creşte în grosime.
- 9 -
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
> Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită „pericondru".
> Cartilajul articular de acoperire se dispune pe suprafeţele
articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este netedă, lucioasă, de culoare
albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe extremitatea osului cu care face corp comun şi
este mai îngroşat în centru, la capetele articulare şi/sau la circumferinţa cavităţilor.
> Cartilajul de conjugare este prezent la animalele tinere şi
reprezintă acea zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural, este format
din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre conjunctive colagene şi
celule conjuctive mature denumite condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai
multe într-un condroplast.
> Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Wolkmann. După structură şi
aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele mature
se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este formată dintr-o stromă
conjunctivo-reticulară, în care se găsesc celulele fixe şi mobile hematogene ce
generează hematiile şi granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut
hematopoetic. La extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de
osificare şi constituie măduva osteogenă.
Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc
elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele medulare ale oaselor lungi.
Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză încetează. Are o
consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este semifluidă. Se întâlneşte în
diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei craniene.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.
> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
- 10 -
♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale şi păsările domestice. Privit în ansamblu, scheletul
vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
> Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte encefalul şi
asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală ce adăpostesc o serie de
organe esenţiale ale aparatului digestiv şi respirator şi asociate în
splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele feţei).
La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate ce constituie
scheletul şi/sau suportul limbii, faringelui şi laringelui denumit complex hioidian.
> Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
> Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic deoarece vine
în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi posterior (sau pelvin deoarece se
leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului). Oasele membrelor toracice şi
pelvine sunt omoloage şi prezentate comparativ pentru cele 4 regiuni:
♦ zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
♦ stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
♦ zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
♦ autopodiul corespunzător scheletului palmei şi/sau labei
piciorului la om şi cuprinde 3 subregiuni:
>
bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
>
metapodiul este alcătuit din:
- oasele metacarpiene la membrul toracic;
- oasele metatarsiene la membrul pelvin;
>
acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic sesamoid,
asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul pelvin.
2.1.1. Scheletul membrelor anterioare
Centura scapulară a membrului toracic este alcătuită din 3 oase: spată,
claviculă şi coracoid.
Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul centurii
scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară, completat la
marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită cartilaj suprascapular.
Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii anterioare a cuştii toracice într-o
poziţie oblică dorso-ventral, caudo-cranial şi medio-lateral şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii spetei. Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei
2 feţe -laterală şi medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuri-
cervical, caudal şi ventral.
Faţa laterală este împărţită, la toate mamiferele, de o creastă,
alungită, denumită spină scapulară. În partea dorsală, spina capulară începe pe
„nesimţite" şi creşte treptat pentru a ajunge la o înălţime maximă unde formează
tuberozitatea spinei scapulare. Spina scapulară se termină brusc la(carnivore şi
leporide), în dreptul gâtului spetei printr-o proeminenţă denumită acromion. La
feline şi leporide, această formaţiune se prelungeşte sub forma unui cârlig
denumit proces hamat până în dreptul unghiului ventral, la baza lui dispunându-
se în sensul caudal, o apofiză suprahamată (sau para-acromiom La cabaline,
spina începe şi se termină lent. La rumegătoare se termină aproape brusc de
cavitatea glenoidă. La suine prezintă, central, o tuberozitate. La cabaline şi
rumegătoare, tuberozitatea spinei scapulare este evidentă şi alungită.
Raportul dintre fosa supraspinoasă (situată anterior) şi cea infraspinoasă (situată
posterior) este variabil în funcţie de specie (1/1 la carnasiere; 1/2 la iepure, cal şi
porc şi 1/3 la rumegătoare).
♦ Faţa medială (sau costală) este uşor concavă şi prezintă o
adâncitură largă denumită fosă subscapulară care, în apropierea marginii dorsale,
este delimitată de una sau mai multe suprafeţe de inserţie musculară pentru
muşchiul dinţat ventral.
♦ Marginea cranială (sau cervicală) este mai tăioasă, convexă în
treimea superioară şi mijlocie şi concavă în partea inferioară şi formează incizura
scapulară.
♦ Marginea caudală (sau toracală) este mai îngroşată, turtită caudo-
cranial, aproximativ rectilinie sau uşor ondulată şi prezntă amprente pentru inserţii
musculare.
Marginea dorsală (sau baza spetei) se dispune în apropierea coloanei
vertebrale, are aspect rugos şi este uşor convexă. La iepure, cal, rumegătoare şi
porc, spata are un şanţ în care se prinde cartilajul suprascapular.
♦ Unghiul cranial (sau cervical) este ascuţit la cabaline şi
rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore şi realizează o legătură între
marginea dorsală şi cea cranială a spetei (carnasiere).
♦ Unghiul caudal (sau toracal) este mai ascuţit şi tuberos şi
depăşeşte, în planul caudal, marginea cartilajului suprascapular.
♦ Unghiul ventral (sau glenoidal) este cel mai dezvoltat şi separat
de restul spetei, de gâtul spetei, extrem de îngust la unele specii (de ex. leporide şi
feline-datorită adâncirii incizurii scapulare). Extremitatea unghiului articular al
spetei este sculptată de o suprafaţă articulară concavă denumită cavitate glenoidă
destinată articulării cu capul articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii
este proeminentă şi rugoasă şi prezintă o adâncitură denumită incizură
glenoidală. Deasupra cavităţii glenoide şi înaintea ei se găseşte o tuberozitate
supraglenoidiană pe care, este fixat, în planul medial, apofiza coracoidă ce
reprezintă locul de inserţie pentru muşchiul coraco-brahial.
Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă)
deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi carnasiere).
Coracoidul lipseşte de la mamiferele domestice.
La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere, este
falciformă, alungită şi turtită dintr-o parte în alta, poziţie orizontală, direcţie
caudo-cranială şi se dispune pe părţile laterale ale porţiunii anterioare a cuştii
toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează cu clavicula şi
coracoidul. Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al centurii scapulare, este
independent şi participă la formarea cavităţii glenoide. Are un rol important în
mecanica zborului, se dispune într-o poziţie oblică ventro-caudală şi stabileşte
legătura cu sternul. Acest os este cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună
zburătoare. Clavicula se obţine din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremităţii
ventrale rezultând, în final, o piesă unică în formă de „V" (la galinacee) şi/sau „U"
(la palmipede). Extremitatea liberă a fiecărei părţi prezintă câte 2 suprafeţe
articulare destinate articulării cu scapula şi coracoidul.
Stilopodiul toracic este reprezentat de humerus şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii braţului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic şi ventro-
caudal ce se articulează proximal cu spata şi distal cu oasele regiunii antebrahiale
(radius şi ulnă). Forma osului este patrulateră spre cilindrică la cabaline şi
rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică şi recurbată în „S" la
carnivore. Osul prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite
epifize. La nivelul corpului se disting 4 feţe:
♦ laterală-prezintă pe toată întinderea sa o excavaţie largă denumită
şanţ spiralat de torsiune , ce reprezintă locul pentru inserţia muşchiului brahial
şi este delimitat, în planul anterior, de creasta humerală şi tuberozitatea
deltoidiană şi, în planul posterior, de creasta epicondilului lateral;
♦ cranială-este plană, are aspect triunghiular, vârful orientat în jos şi
prezintă numeroase amprente musculare;
♦ medială-este rectilinie, convexă în sens caudo-cranial şi prezintă
în treimea mijlocie un tubercul rugos denumit tuberozitate rotundă şi, în treimea
inferioară, o gaură vasculară;
♦ caudală-este rotunjită în sens latero-medial, uşor concavă în
planul dorso- medial, mai îngustă la nivelul extremităţii proximale şi mai lată în
regiunea distală.
Extremitatea proximală este foarte dezvoltată şi prezintă 3 eminenţe mari:
capul articular-are forma unei calote sferice şi este susţinut de un gât
humeral scurt orientat caudal;
tuberculul mare-este dispus cranio-lateral, format dintr-un vârf-anterior, o
convexitate-plasată caudal, o creastă-prelungită în jos şi distinct la animalele mari;
tuberculul mic-este dispus cranio-medial faţă de capul articular humeral şi este
format dintr-un vârf şi o convexitate; este evident la cabaline, rumegătoare şi suine.
Porţiunile anterioare ale tuberculilor humerali (mic şi mare) sunt separate
de un şanţ intertubercular denumit culisă bicipitală prin care alunecă tendonul
proximal al muşchiului biceps brahial. Extremitatea distală este alungită în sens
transversal, prezintă o suprafaţă articulară formată dintr-o trochlee-plasată
medial şi un condil-dispus în planul lateral şi alcătuiesc un complex articular
denumit condil humeral. Pe faţa posterioară a humerusului, deasupra porţiunii
articulare se găseşte o fosă olecraniană flancată de 2 eminenţe alungite denumite
epicondili (lateral şi medial).
Pe faţa anterioară a humerusului se găseşte o excavaţie denumită fosă
radială (sau coronoidă).
La păsări, humerusul are corpul cilindric şi extremitatea proximală lăţită.
Capul articular este oval şi prezintă, în planul posterior şi pe faţa medială, o gaură
aeriană largă. Creasta deltoidiană este uşor recurbată. Extremitatea distală este
turtită şi reprezentată de o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un
şanţ median.
Zeugopodiul toracic este reprezentat, la toate vertebratele, de 2 oase
denumite radius şi ulnă. Acestea prezintă variaţii morfo-funcţionale dependente
de modul de viaţă al animalului şi tipul de specializare a membrelor toracice. La
speciile domestice, oasele antebraţului sunt în poziţie de pronaţie (carnasierele şi
felinele pot executa mişcări de supinaţie care însă nu depăşesc 80°). Oasele
antebraţului constituie baza anatomică a primei regiuni (a antebraţului) care se
desprinde complet de trunchi.
Radius-ul este un os lung plasat în poziţie aproximativ verticală înaintea
ulnei, între extremitatea distală a humerusului şi primul rând de oase carpiene.
Osul prezintă o diafiză şi 2 epifize-proximală şi distală.
Corpul radiusului este uşor turtit cranio-caudal şi curbat. Faţa anterioară
este netedă şi convexă în ambele sensuri, iar faţa posterioară este plană şi uşor
concavă în sens dorso-ventral.
Extremitatea proximală (sau capul radiusului) este şlefuită de una sau
mai multe cavităţi articulare pentru condilul humeral (la carnasiere).
Suprafaţa de articulare pentru humerus este mult alungită în sens
transversal şi reprezentată de 2-3 cavităţi glenoide separate prin reliefuri şterse,
astfel încât, cavitatea glenoidală laterală a radiusului se articulează cu condilul şi
buza laterală a trochleii. Cavitatea glenoidală medială este mai largă şi destinată
articulării cu buza medială a trochleii humerale.
Extremitatea distală este mai lăţită în sens transversal şi este reprezentată
de o suprafaţă articulară pentru primul rând de oase carpiene. Este largă şi eliptică
în sens transversal (la carnasiere).
Pe faţa anterioară se dispun 2 culise tendinoase (medială şi laterală) de
alunecare pentru tendoanele muşchilorUlna este un os lung ,plasat caudo-lateral
faţă de radius la care se articulează sau se sudează. Extremitatea proximală a
osului este voluminoasă, depăşeşte radiusul şi formează un „braţ de pârghie"
denumit olecran (reprezintă locul de inserţie mobilă pentru musculatua extensoare
a antebraţului). Este turtit în sens lateral şi are 2 feţe: medială-concavă şi laterală-
netedă şi/sau convexă.
Extremitatea distală proemină sub nivelul suprafeţei articulare şi formează
apofiza stiloidă a ulnei (la cabaline) ce ajunge până în treimea mijlocie a
radiusului. La rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte extremitatea distală a
radiusului Marginea cranială prezintă o adevărată apofiză în formă de cioc
denumit apofiză anconee sub care se găseşte o incizură articulară în formă de
semilună denumită incizură trochleară-destinată articulării cu trochleea
humerală. Corpul ulnei are dimensiuni mai mari decât radiusul (la carnasiere şi
leporide, vârful olecranului este mai puţin înalt
La păsări, oasele antebraţului au o dezvoltare invers proporţională cu cea de
la mamifere. Radiusul este mai redus decât ulna, are un corp perfect cilindric şi este
uşor turtit la extremitatea distală. Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă
circulară destinată condilului superior al humerusului Ulna depăşeşte cu mult
dimensiunile radiusului astfel că apare ca un os lung cu corpul cilindric şi uşor curbat.
Autopodiul toracic este reprezentat, la toate animalele domestice, de 3
subregiuni: bazipodiu, metapodiu şi acropodiu, fiecare fiind alcătuită dintr-un
număr variabil de oase ce alcătuiesc în totalitate „oasele mâinii". Regiunea este
foarte variată ca formă şi structură deoarece şi specializarea extremităţii este
orientată spre ultimul segment (acropodiu) şi dependent de numărul degetelor.
Solicitările (mecanice) în favoarea locomoţiei au determinat reducerea numărului
de degete, iar sarcinile multiple la păstrarea numărului iniţial de 5 degete specific
arhetipului
pentadactil.
Carnasierele
şi
leporidele
prezintă-autopodiul
pentadactil-dar cu mişcări mai limitate şi cu degetul I mai redus.
Bazipodiul toracic (sau carpul). Oasele carpiene sunt plasate pe 2 rânduri
suprapuse: rândul proximal şi rândul distal
- 14 -
Rândul proximal de oase carpiene-pisiform, piramidal, semilunar şi
scafoid-se articulează cu extremitatea distală a oaselor antebraţului (radiusul şi
ulna).Rândul distal de oase carpiene-unciform, capitat, trapezoid şi trapez-se
articulează cu extremitatea proximală a oaselor metacarpiene (principale şi
rudimentare).Oasele carpiene sunt scurte, au un volum redus şi o formă poliedrică
neregulată (pisiformul este discoidal; piramidalul este paralelipipedic şi
asemănător cu o gheată ortopedică, semilunarul este cubic; scafoidul are formă
de scafă; unciformul este neregulat ca formă; capitatul este triunghiular ca
formă; trapezoidul diferă de unciform, prin prezenţa unui tubercul, la
extremitatea caudo-ventrală, iar trapezul este neuniform ca aspect). Fiecare os
prezintă 6 feţe: dorsală (sau cranială), palmară (sau caudală), articulară
proximală, articulară distală, laterală şi medială
La cabaline lipseşte osul trapezoid. La rumegătoare se sudează capitatul
cu trapezoidul şi formează capitato-trapezoidul şi lipseşte trapezul. La suine,
numărul oaselor este complet. La carnivore, faţa anterioară a semilunarului se
sudează cu scafoidul şi formează osul scafo-semilunar. În rândul distal, la
carnasiere, unciformul este osul cel mai dezvoltat, iar osul trapez-caracteristic
animalelor pentadactile-este mult mai redus decât trapezoidul. La păsări,
bazipodiul toracic cuprinde 2 oase carpiene dispuse pe un singur rând şi sunt
denumite carpo-radial şi carpo-ulnar.
Metapodiul toracic (sau metacarpul). Numărul şi forma oaselor
metacarpiene sunt variabile în seria animală. Din punct de vedere numeric, variază
de la 5 oase lungi paralele şi aproape egal dezvoltate la un singur segment
metacarpian foarte dezvoltat; restul degetelor au dispărut sau au rămas sub formă de
vestigii. Metacarpienele se articulează proximal între ele dar şi cu rândul distal de
oase carpiene şi distal cu primele falange. Oasele metacarpiene sunt numerotate în
sens medio-lateral, începând cu metacarpul corespunzător degetului mare (pollex).
Cele 5 degete de la om, sunt prezente numai la carnasiere şi leporide.
♦ Extremitatea proximală este rugoasă, sculptată de una sau mai
multe suprafeţe articulare plane sau uşor ondulate. Pe părţile laterale sunt
suprafeţe pentru articularea cu metacarpienele învecinate.
♦ Extremitatea distală (sau condilul metacarpului) este sculptată de
o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un relief median
La cabaline este prezent un metacarp principal care are faţa cranială uşor
rotunjită, faţa caudală plană şi extremitatea distală prezintă 2 condili separaţi de
un relief median şi două metacarpiene rudimentare (lateral şi medial) cu aspect
aciform şi cu extremitatea proximală mai dezvoltată. La rumegătoare, sunt trei
oase metacarpiene (metacarpiene III şi IV sunt sudate, pe linia mediană este
vizibil un şanţ de sutură, iar extremitatea distală apare dublă, cu patru condili,
două reliefuri mediene şi o incizură; metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au
dispărut). La suine, sunt prezente 4 oase metacarpiene (lipseşte metacarpul I),
aproape cilindrice. La carnivore sunt prezente toate cinci, aproape egale ca
volum, cu aspect cilindric (metacarpul I este mai redus).
La păsări, metacarpul III este mai dezvoltat şi se sudează, la extremităţi, cu
metacarpul IV delimitând un spaţiu interosos metacarpal. Metacarpul secundar
II este rudimentar şi se articulează, prin sinartroză, la extremitatea proximală a
metacarpienelor principale.
Acropodiul toracic are ca bază anatomică osoasă falangele. La speciile
pentadactile (carnasiere şi rozătoare), degetele sunt numerotate de la I la V,
începând cu cel medial (sistematizarea este similară cu cea de la om) în: I (mare)-
pollex, II-arătător (index), III (mijlociu)-medius, IV (inelar)-anulus şi V (mic)-
minimus. Suinele au patru degete (II, III, IV şi V), rumegătoarele au două degete (II
şi IV) şi cabalinele unul singur (III). Fiecare deget este format din 3 falange, în
afară de degetul I (pollex) care are doar 2 falange (a II-a şi a III-a). La rumegătoare
- 15 -
sunt prezenţi doi mari sesamoizi şi doi mici sesamoizi pentru fiecare membru. La
păsări, degetul principal III este mai dezvoltat şi format din două falange, degetul
IV este format dintr-o singură falangă şi degetul II are două falange.
Falanga I (sauproximală) are aspectul unui os lung cu 2 feţe: anterioară-
netedă şi convexă în sens tranversal şi se îngustează înspre extremitatea distală şi
palmară-ce prezintă asperităţi pentru inserţii ligamentare. Marginile laterale sunt
concave în sensul dorso-ventral. Extremitatea proximală este mai voluminoasă şi
sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de
un şanţ median. Extremitatea distală se articulează cu falanga a II-a, este şlefuită
de 2 condili separaţi de un şanţ median; condilul concentric este mai mare decât
cel excentric. La leporide şi carnasiere, falanga I-a este cilindrică, uşor curbată şi
cu extremităţile tuberoase.
Falanga a II-a (sau intermediară) este un os scurt, turtit în sensul cranio-
lateral, cu extremitatea proximală sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată
de 2 cavităţi glenoide separate de un relief median. Extremitatea distală este
identică cu cea a falangei proximale.
Falanga a III-a (sau distală) (la cabaline) prezintă trei feţe (parietală,
soleară şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri
(lateral şi medial), fiecare unghi fiind prevăzut cu 2 apofize: superioară (sau
bazilară) şi inferioară (sau retrosală). Faţa articulară prezintă două cavităţi
glenoide pentru articularea cu falanga a II-a şi o suprafaţă alungită pentru micul
sesamoid (unul singur pentru fiecare membru). Pe marginea coronară se detaşează
eminenţa piramidală. În raport cu falanga I-a se găsesc oasele sesamoidiene mari
în număr de două pentru fiecare membru.
Sesamoidul mic este alungit transversal, prezintă 2 suprafeţe-articulară şi
flexoare, 2 margini-proximală şi distală şi 2 unghiuri articulare.
claviculă şi coracoid.
Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul centurii
scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară, completat la
marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită cartilaj suprascapular.
Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii anterioare a cuştii toracice într-o
poziţie oblică dorso-ventral, caudo-cranial şi medio-lateral şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii spetei. Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei
2 feţe -laterală şi medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuri-
cervical, caudal şi ventral.
Faţa laterală este împărţită, la toate mamiferele, de o creastă,
alungită, denumită spină scapulară. În partea dorsală, spina capulară începe pe
„nesimţite" şi creşte treptat pentru a ajunge la o înălţime maximă unde formează
tuberozitatea spinei scapulare. Spina scapulară se termină brusc la(carnivore şi
leporide), în dreptul gâtului spetei printr-o proeminenţă denumită acromion. La
feline şi leporide, această formaţiune se prelungeşte sub forma unui cârlig
denumit proces hamat până în dreptul unghiului ventral, la baza lui dispunându-
se în sensul caudal, o apofiză suprahamată (sau para-acromiom La cabaline,
spina începe şi se termină lent. La rumegătoare se termină aproape brusc de
cavitatea glenoidă. La suine prezintă, central, o tuberozitate. La cabaline şi
rumegătoare, tuberozitatea spinei scapulare este evidentă şi alungită.
Raportul dintre fosa supraspinoasă (situată anterior) şi cea infraspinoasă (situată
posterior) este variabil în funcţie de specie (1/1 la carnasiere; 1/2 la iepure, cal şi
porc şi 1/3 la rumegătoare).
♦ Faţa medială (sau costală) este uşor concavă şi prezintă o
adâncitură largă denumită fosă subscapulară care, în apropierea marginii dorsale,
este delimitată de una sau mai multe suprafeţe de inserţie musculară pentru
muşchiul dinţat ventral.
♦ Marginea cranială (sau cervicală) este mai tăioasă, convexă în
treimea superioară şi mijlocie şi concavă în partea inferioară şi formează incizura
scapulară.
♦ Marginea caudală (sau toracală) este mai îngroşată, turtită caudo-
cranial, aproximativ rectilinie sau uşor ondulată şi prezntă amprente pentru inserţii
musculare.
Marginea dorsală (sau baza spetei) se dispune în apropierea coloanei
vertebrale, are aspect rugos şi este uşor convexă. La iepure, cal, rumegătoare şi
porc, spata are un şanţ în care se prinde cartilajul suprascapular.
♦ Unghiul cranial (sau cervical) este ascuţit la cabaline şi
rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore şi realizează o legătură între
marginea dorsală şi cea cranială a spetei (carnasiere).
♦ Unghiul caudal (sau toracal) este mai ascuţit şi tuberos şi
depăşeşte, în planul caudal, marginea cartilajului suprascapular.
♦ Unghiul ventral (sau glenoidal) este cel mai dezvoltat şi separat
de restul spetei, de gâtul spetei, extrem de îngust la unele specii (de ex. leporide şi
feline-datorită adâncirii incizurii scapulare). Extremitatea unghiului articular al
spetei este sculptată de o suprafaţă articulară concavă denumită cavitate glenoidă
destinată articulării cu capul articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii
este proeminentă şi rugoasă şi prezintă o adâncitură denumită incizură
glenoidală. Deasupra cavităţii glenoide şi înaintea ei se găseşte o tuberozitate
supraglenoidiană pe care, este fixat, în planul medial, apofiza coracoidă ce
reprezintă locul de inserţie pentru muşchiul coraco-brahial.
Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă)
deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi carnasiere).
Coracoidul lipseşte de la mamiferele domestice.
La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere, este
falciformă, alungită şi turtită dintr-o parte în alta, poziţie orizontală, direcţie
caudo-cranială şi se dispune pe părţile laterale ale porţiunii anterioare a cuştii
toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează cu clavicula şi
coracoidul. Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al centurii scapulare, este
independent şi participă la formarea cavităţii glenoide. Are un rol important în
mecanica zborului, se dispune într-o poziţie oblică ventro-caudală şi stabileşte
legătura cu sternul. Acest os este cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună
zburătoare. Clavicula se obţine din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremităţii
ventrale rezultând, în final, o piesă unică în formă de „V" (la galinacee) şi/sau „U"
(la palmipede). Extremitatea liberă a fiecărei părţi prezintă câte 2 suprafeţe
articulare destinate articulării cu scapula şi coracoidul.
Stilopodiul toracic este reprezentat de humerus şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii braţului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic şi ventro-
caudal ce se articulează proximal cu spata şi distal cu oasele regiunii antebrahiale
(radius şi ulnă). Forma osului este patrulateră spre cilindrică la cabaline şi
rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică şi recurbată în „S" la
carnivore. Osul prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite
epifize. La nivelul corpului se disting 4 feţe:
♦ laterală-prezintă pe toată întinderea sa o excavaţie largă denumită
şanţ spiralat de torsiune , ce reprezintă locul pentru inserţia muşchiului brahial
şi este delimitat, în planul anterior, de creasta humerală şi tuberozitatea
deltoidiană şi, în planul posterior, de creasta epicondilului lateral;
♦ cranială-este plană, are aspect triunghiular, vârful orientat în jos şi
prezintă numeroase amprente musculare;
♦ medială-este rectilinie, convexă în sens caudo-cranial şi prezintă
în treimea mijlocie un tubercul rugos denumit tuberozitate rotundă şi, în treimea
inferioară, o gaură vasculară;
♦ caudală-este rotunjită în sens latero-medial, uşor concavă în
planul dorso- medial, mai îngustă la nivelul extremităţii proximale şi mai lată în
regiunea distală.
Extremitatea proximală este foarte dezvoltată şi prezintă 3 eminenţe mari:
capul articular-are forma unei calote sferice şi este susţinut de un gât
humeral scurt orientat caudal;
tuberculul mare-este dispus cranio-lateral, format dintr-un vârf-anterior, o
convexitate-plasată caudal, o creastă-prelungită în jos şi distinct la animalele mari;
tuberculul mic-este dispus cranio-medial faţă de capul articular humeral şi este
format dintr-un vârf şi o convexitate; este evident la cabaline, rumegătoare şi suine.
Porţiunile anterioare ale tuberculilor humerali (mic şi mare) sunt separate
de un şanţ intertubercular denumit culisă bicipitală prin care alunecă tendonul
proximal al muşchiului biceps brahial. Extremitatea distală este alungită în sens
transversal, prezintă o suprafaţă articulară formată dintr-o trochlee-plasată
medial şi un condil-dispus în planul lateral şi alcătuiesc un complex articular
denumit condil humeral. Pe faţa posterioară a humerusului, deasupra porţiunii
articulare se găseşte o fosă olecraniană flancată de 2 eminenţe alungite denumite
epicondili (lateral şi medial).
Pe faţa anterioară a humerusului se găseşte o excavaţie denumită fosă
radială (sau coronoidă).
La păsări, humerusul are corpul cilindric şi extremitatea proximală lăţită.
Capul articular este oval şi prezintă, în planul posterior şi pe faţa medială, o gaură
aeriană largă. Creasta deltoidiană este uşor recurbată. Extremitatea distală este
turtită şi reprezentată de o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un
şanţ median.
Zeugopodiul toracic este reprezentat, la toate vertebratele, de 2 oase
denumite radius şi ulnă. Acestea prezintă variaţii morfo-funcţionale dependente
de modul de viaţă al animalului şi tipul de specializare a membrelor toracice. La
speciile domestice, oasele antebraţului sunt în poziţie de pronaţie (carnasierele şi
felinele pot executa mişcări de supinaţie care însă nu depăşesc 80°). Oasele
antebraţului constituie baza anatomică a primei regiuni (a antebraţului) care se
desprinde complet de trunchi.
Radius-ul este un os lung plasat în poziţie aproximativ verticală înaintea
ulnei, între extremitatea distală a humerusului şi primul rând de oase carpiene.
Osul prezintă o diafiză şi 2 epifize-proximală şi distală.
Corpul radiusului este uşor turtit cranio-caudal şi curbat. Faţa anterioară
este netedă şi convexă în ambele sensuri, iar faţa posterioară este plană şi uşor
concavă în sens dorso-ventral.
Extremitatea proximală (sau capul radiusului) este şlefuită de una sau
mai multe cavităţi articulare pentru condilul humeral (la carnasiere).
Suprafaţa de articulare pentru humerus este mult alungită în sens
transversal şi reprezentată de 2-3 cavităţi glenoide separate prin reliefuri şterse,
astfel încât, cavitatea glenoidală laterală a radiusului se articulează cu condilul şi
buza laterală a trochleii. Cavitatea glenoidală medială este mai largă şi destinată
articulării cu buza medială a trochleii humerale.
Extremitatea distală este mai lăţită în sens transversal şi este reprezentată
de o suprafaţă articulară pentru primul rând de oase carpiene. Este largă şi eliptică
în sens transversal (la carnasiere).
Pe faţa anterioară se dispun 2 culise tendinoase (medială şi laterală) de
alunecare pentru tendoanele muşchilorUlna este un os lung ,plasat caudo-lateral
faţă de radius la care se articulează sau se sudează. Extremitatea proximală a
osului este voluminoasă, depăşeşte radiusul şi formează un „braţ de pârghie"
denumit olecran (reprezintă locul de inserţie mobilă pentru musculatua extensoare
a antebraţului). Este turtit în sens lateral şi are 2 feţe: medială-concavă şi laterală-
netedă şi/sau convexă.
Extremitatea distală proemină sub nivelul suprafeţei articulare şi formează
apofiza stiloidă a ulnei (la cabaline) ce ajunge până în treimea mijlocie a
radiusului. La rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte extremitatea distală a
radiusului Marginea cranială prezintă o adevărată apofiză în formă de cioc
denumit apofiză anconee sub care se găseşte o incizură articulară în formă de
semilună denumită incizură trochleară-destinată articulării cu trochleea
humerală. Corpul ulnei are dimensiuni mai mari decât radiusul (la carnasiere şi
leporide, vârful olecranului este mai puţin înalt
La păsări, oasele antebraţului au o dezvoltare invers proporţională cu cea de
la mamifere. Radiusul este mai redus decât ulna, are un corp perfect cilindric şi este
uşor turtit la extremitatea distală. Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă
circulară destinată condilului superior al humerusului Ulna depăşeşte cu mult
dimensiunile radiusului astfel că apare ca un os lung cu corpul cilindric şi uşor curbat.
Autopodiul toracic este reprezentat, la toate animalele domestice, de 3
subregiuni: bazipodiu, metapodiu şi acropodiu, fiecare fiind alcătuită dintr-un
număr variabil de oase ce alcătuiesc în totalitate „oasele mâinii". Regiunea este
foarte variată ca formă şi structură deoarece şi specializarea extremităţii este
orientată spre ultimul segment (acropodiu) şi dependent de numărul degetelor.
Solicitările (mecanice) în favoarea locomoţiei au determinat reducerea numărului
de degete, iar sarcinile multiple la păstrarea numărului iniţial de 5 degete specific
arhetipului
pentadactil.
Carnasierele
şi
leporidele
prezintă-autopodiul
pentadactil-dar cu mişcări mai limitate şi cu degetul I mai redus.
Bazipodiul toracic (sau carpul). Oasele carpiene sunt plasate pe 2 rânduri
suprapuse: rândul proximal şi rândul distal
- 14 -
Rândul proximal de oase carpiene-pisiform, piramidal, semilunar şi
scafoid-se articulează cu extremitatea distală a oaselor antebraţului (radiusul şi
ulna).Rândul distal de oase carpiene-unciform, capitat, trapezoid şi trapez-se
articulează cu extremitatea proximală a oaselor metacarpiene (principale şi
rudimentare).Oasele carpiene sunt scurte, au un volum redus şi o formă poliedrică
neregulată (pisiformul este discoidal; piramidalul este paralelipipedic şi
asemănător cu o gheată ortopedică, semilunarul este cubic; scafoidul are formă
de scafă; unciformul este neregulat ca formă; capitatul este triunghiular ca
formă; trapezoidul diferă de unciform, prin prezenţa unui tubercul, la
extremitatea caudo-ventrală, iar trapezul este neuniform ca aspect). Fiecare os
prezintă 6 feţe: dorsală (sau cranială), palmară (sau caudală), articulară
proximală, articulară distală, laterală şi medială
La cabaline lipseşte osul trapezoid. La rumegătoare se sudează capitatul
cu trapezoidul şi formează capitato-trapezoidul şi lipseşte trapezul. La suine,
numărul oaselor este complet. La carnivore, faţa anterioară a semilunarului se
sudează cu scafoidul şi formează osul scafo-semilunar. În rândul distal, la
carnasiere, unciformul este osul cel mai dezvoltat, iar osul trapez-caracteristic
animalelor pentadactile-este mult mai redus decât trapezoidul. La păsări,
bazipodiul toracic cuprinde 2 oase carpiene dispuse pe un singur rând şi sunt
denumite carpo-radial şi carpo-ulnar.
Metapodiul toracic (sau metacarpul). Numărul şi forma oaselor
metacarpiene sunt variabile în seria animală. Din punct de vedere numeric, variază
de la 5 oase lungi paralele şi aproape egal dezvoltate la un singur segment
metacarpian foarte dezvoltat; restul degetelor au dispărut sau au rămas sub formă de
vestigii. Metacarpienele se articulează proximal între ele dar şi cu rândul distal de
oase carpiene şi distal cu primele falange. Oasele metacarpiene sunt numerotate în
sens medio-lateral, începând cu metacarpul corespunzător degetului mare (pollex).
Cele 5 degete de la om, sunt prezente numai la carnasiere şi leporide.
♦ Extremitatea proximală este rugoasă, sculptată de una sau mai
multe suprafeţe articulare plane sau uşor ondulate. Pe părţile laterale sunt
suprafeţe pentru articularea cu metacarpienele învecinate.
♦ Extremitatea distală (sau condilul metacarpului) este sculptată de
o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un relief median
La cabaline este prezent un metacarp principal care are faţa cranială uşor
rotunjită, faţa caudală plană şi extremitatea distală prezintă 2 condili separaţi de
un relief median şi două metacarpiene rudimentare (lateral şi medial) cu aspect
aciform şi cu extremitatea proximală mai dezvoltată. La rumegătoare, sunt trei
oase metacarpiene (metacarpiene III şi IV sunt sudate, pe linia mediană este
vizibil un şanţ de sutură, iar extremitatea distală apare dublă, cu patru condili,
două reliefuri mediene şi o incizură; metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au
dispărut). La suine, sunt prezente 4 oase metacarpiene (lipseşte metacarpul I),
aproape cilindrice. La carnivore sunt prezente toate cinci, aproape egale ca
volum, cu aspect cilindric (metacarpul I este mai redus).
La păsări, metacarpul III este mai dezvoltat şi se sudează, la extremităţi, cu
metacarpul IV delimitând un spaţiu interosos metacarpal. Metacarpul secundar
II este rudimentar şi se articulează, prin sinartroză, la extremitatea proximală a
metacarpienelor principale.
Acropodiul toracic are ca bază anatomică osoasă falangele. La speciile
pentadactile (carnasiere şi rozătoare), degetele sunt numerotate de la I la V,
începând cu cel medial (sistematizarea este similară cu cea de la om) în: I (mare)-
pollex, II-arătător (index), III (mijlociu)-medius, IV (inelar)-anulus şi V (mic)-
minimus. Suinele au patru degete (II, III, IV şi V), rumegătoarele au două degete (II
şi IV) şi cabalinele unul singur (III). Fiecare deget este format din 3 falange, în
afară de degetul I (pollex) care are doar 2 falange (a II-a şi a III-a). La rumegătoare
- 15 -
sunt prezenţi doi mari sesamoizi şi doi mici sesamoizi pentru fiecare membru. La
păsări, degetul principal III este mai dezvoltat şi format din două falange, degetul
IV este format dintr-o singură falangă şi degetul II are două falange.
Falanga I (sauproximală) are aspectul unui os lung cu 2 feţe: anterioară-
netedă şi convexă în sens tranversal şi se îngustează înspre extremitatea distală şi
palmară-ce prezintă asperităţi pentru inserţii ligamentare. Marginile laterale sunt
concave în sensul dorso-ventral. Extremitatea proximală este mai voluminoasă şi
sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de
un şanţ median. Extremitatea distală se articulează cu falanga a II-a, este şlefuită
de 2 condili separaţi de un şanţ median; condilul concentric este mai mare decât
cel excentric. La leporide şi carnasiere, falanga I-a este cilindrică, uşor curbată şi
cu extremităţile tuberoase.
Falanga a II-a (sau intermediară) este un os scurt, turtit în sensul cranio-
lateral, cu extremitatea proximală sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată
de 2 cavităţi glenoide separate de un relief median. Extremitatea distală este
identică cu cea a falangei proximale.
Falanga a III-a (sau distală) (la cabaline) prezintă trei feţe (parietală,
soleară şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri
(lateral şi medial), fiecare unghi fiind prevăzut cu 2 apofize: superioară (sau
bazilară) şi inferioară (sau retrosală). Faţa articulară prezintă două cavităţi
glenoide pentru articularea cu falanga a II-a şi o suprafaţă alungită pentru micul
sesamoid (unul singur pentru fiecare membru). Pe marginea coronară se detaşează
eminenţa piramidală. În raport cu falanga I-a se găsesc oasele sesamoidiene mari
în număr de două pentru fiecare membru.
Sesamoidul mic este alungit transversal, prezintă 2 suprafeţe-articulară şi
flexoare, 2 margini-proximală şi distală şi 2 unghiuri articulare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)