2.1.3 Scheletul trunchiului

Scheletul trunchiului este reprezentat de coloana vertebrală,coaste şi stern
şi se caracterizează prin forma alungită, simetria bilaterală şi metameria
elementelor componente.
Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului. Este
alcătuit din piese osoase articulate între ele denumite vertebre (lat. ,,verto-ere"-a
se întoarce; os răsucit) şi se sistematizează în 5 regiuni distincte: cervicală,
toracică, lombară, sacrală şi caudală. Dar, indiferent de regiunea căreia îi
aparţine, datorită planului comun de organizare, orice vertebră prezintă caracterele
tipice care o deosebesc de oricare alt os din organism.
Vertebra „ideală", care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor
vertebrelor este denumită vertebră tip.
Vertebra tip este formată din corpul vertebrei. Pe faţa dorsală se observă
arcul vertebral
Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată lungimea
rahisului. Prezintă 4 feţe din care 2-la extremităţile cranială şi caudală-articulare
şi 2-dorsală şi ventrală-nearticulare.
♦ Faţa dorsală a tuturor vertebrelor formează planşeul canalului
neural în care se adăposteşte măduva spinării, are o formă plană, 2 suprafeţe
triunghiulare rugoase, convergente şi perforate de găurile vasculare.
♦ Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi prevăzută de o
linie sagitală şi o creastă vertebrală ventrală.
♦ Faţa articulară cranială poate fi plană sau convexă, în funcţie de
specie şi/sau regiune. Se articulează cu faţa caudală a vertebrei precedente. În
regiunea toracală, conturul extremităţilor este şlefuit de 2 suprafeţe articulare
simetrice plasate la baza arcului neural destinate articulării cu capul coastei.
♦ Faţa articulară caudală este aplatizată sau excavată şi se
articulează, de obicei, cu proeminenţa vertebrei următoare. În regiunea toracală se
observă feţele costale caudale dispuse simetric pe contur. După aspectul feţelor
articulare ale corpurilor vertebrelor se disting vertebre de tip:
> amficelic (scobite la ambele capete);
> procelic (scobite cranial);
> opistolic (scobite caudal);
> amficirţian (bombate la ambele capete);
> amfiplatin (ambele extremităţi sunt plate);
> epihipic (cu capetele in formă de şa).
În general, la mamifere, vertebrele sunt de tip amfiplatin (cu excepţia
taurinelor şi cabalinelor unde vertebrele sunt de tip opistocelic exagerat în special
în regiunea cervicală. În regiunea coccigiană, vertebrele sunt bombate la ambele
capete (de tip amficirţian). La păsări, în regiunea cervicală, vertebrele sunt de tip
epihipic.Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale similare ale
vertebrelor precedente, canalul rahidian. Arcul vertebral este format din 2 lame
osoase simetrice care se deprind de la nivelul marginilor laterale ale feţei
superioare, converg dorsal şi se unesc, între ele, pentru a delimita plafonul
tunelului neural.Canalul vertebral prezintă o apofiză de înălţime variabilă
dispusă pe linia mediană denumită apofiză spinoasă. Prin articularea a 2 vertebre
succesive incizurile intervetebrale sunt transformate în găuri intervertebrale
(sau de conjugare) şi reprezintă orificiile prin care nervii rahidieni părăsesc
canalul neural. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize şi formaţiuni
articulare. Astfel, la baza apofizei spinoase toate vertebrele prezintă câte 2 apofize
articulare craniale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate dorsal şi 2
apofize articulare caudale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate ventral.
De o parte şi de alta a arcului vertebral se detaşează apofizele transverse a căror
formă şi dimensiune variază de la o regiune la alta.
În regiunea cervicală, apofizele transverse sunt lăţite, bicuspide şi străbătute,
la bază, de câte o gaură transversă transformată într-un veritabil conduct.
În regiunea toracală, apofizele transverse sunt şlefuite de suprafeţele
articulare pentru tuberculul costal.
În regiunea lombară, apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate în
sens lateral şi se detaşează atât de pe corp cât şi de pe arc, fiind considerate ca o
,,coastă rudimentară" sudată la vertebra lombară denumită apofiză costiformă.
Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei
vertebrale, astfel că formula vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie.
Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate
mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului. Corpul vertebrelor este
dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa ventrală, cu o creastă şi uneori se
termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o dezvoltare exagerată a
apofizelor articulare .Apofizele spinoase cervicale sunt reduse şi cresc în
dimensiuni în sensul caudal. Apofizele transverse sunt relativ dezvoltate,
alungite cranio-caudal şi despărţite în 2 cuspide (sau tuberculi) unite printr-o
creastă. Baza apofizelor transverse este perforată de conductul transvers prin care
trece artera vertebrală. La toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei vertebre,
incizurile vertebrale sunt extrem de largi şi adânci.Vertebrele cervicale (I-
denumită atlas şi II-denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de
restul vertebrelor din regiunea gâtului, fiind adaptate pentru susţinerea craniului şi
mobilitatea poliaxială a capului.
La păsări, vertebrele cervicale sunt în număr variabil cu specia (14-
găină; 15-raţă şi 18-gâscă), astfel încât, regiunea cervicală are aspectul literei
„S". Faţa terminală cranială a vertebrelor este concavă în sens transversal şi
convexă dorso-ventral. Faţa terminală caudală este convexă transversal şi
concavă dorso-ventral. Apofizele transverse au aspectul unor tuberculi aşezaţi
sub apofizele articulare craniale, perforate de gaura transversă şi continuate
caudal cu o apofiză stiloidă.
♦ Atlasul este prima vertebră a regiunii cervicale, are o conformaţie
specifică în vederea articulării cu craniul. Corpul vertebrei este modificat astfel
încât se reduce la un arc ventral şi conferă vertebrei un aspect aproximativ inelar.
Apofizele transverse sunt lăţite şi detaşate sub forma unor aripi.Faţa dorsală
formează planşeul canalului neural şi este excavată de apofiza odontoidă care
ajunge (de ex. la carnasiere) până la marginea cranială a atlasului.Arcul dorsal
este redus şi prezintă un tubercul delimitat, în planul anterior, de 2 fosete reduse.
Apofizele transverse (sau aripile atlasului) au forma unor lame lăţite şi
cu marginile libere, în general, îngroşate şi tuberoase. Dimensiunile aripilor
atlasului sunt direct proporţionale cu dezvoltarea apofizei spinoase a axis-ului.
Marginea cranială a aripii atlasului este perforată de gaura alară care, de ex. la
carnasiere, este transformată într-o incizură. Gaura vertebrală laterală este
dispusă cranio-medial şi legată de gaura alară, printr-un conduct alar. Gaura
transversă este plasată caudal şi orientată vertical (la câine) şi/sau orizontal (la
pisică şi iepure).
Axisul este cea de-a 2-a vertebră cervicală ce se caracterizează printr-un
corp foarte dezvoltat la care se adaugă, anterior, o prelungire denumită apofiză
odontoidă (semiconică la cal, aspect de jgheab la rumegătoare şi conică la suine,
carnivore şi leporide) şi dorsal, la nivelul arcului vertebral, o apofiză spinoasă.
Corpul vertebrei prezintă 2 feţe: dorsală (aspră) şi ventrală (prevăzută
cu o creastă bine detaşată care se termină uneori cu un tubercul vertebral ventral,
tras caudal). Extremitatea cranială prezintă apofiza odontoidă care se articulează
cu arcul vertebral ventral al atlasului Extremitatea caudală se articulează cu capul
articular al vertebrei a III-a cervicală şi apare mult excavată. La limita dintre corp
şi arcul vertebral se detaşează, simetric, apofizele transverse orientate caudal şi
perforate, la bază, de conductul transvers. Celelalte vertebre cervicale se
aseamănă între ele, având corpul alungit şi o apofiză spinoasă în descreştere
Vertebrele toracale. La mamiferele domestice, vertebrele toracale se
aseamănă mult cu vertebra tip. Comparativ cu vertebrele din regiunea cervicală,
corpul vertebrei toracale este mai redus. Extremitatea cranială este mai puţin
proeminentă, iar extremitatea caudală mult mai puţin excavată. La mamiferele
mici, vertebrele toracale se încadrează în tipul amfiplatin.
Pe circumferinţa extremităţilor-cranială şi caudală-sunt şlefuite suprafeţe
concave pentru articularea cu capul coastei denumite fovei costale-cranială şi caudală.
Feţele articulare caudale se micşorează treptat spre ultima vertebră, astfel
că, ultima vertebră toracală este lipsită de aceste suprafeţe. Apofiza spinoasă este
exagerat de dezvoltată (lăţită la rumegătoare şi porc, aciculată la carnivore şi
iepure), astfel că lungimea acesteia creşte începând de la prima vertebră toracală
şi până în dreptul vertebrelor a III-a şi/sau a IV-a după care încep să scadă spre
planul posterior şi rămâne constantă la ultimele vertebre.
Apofizele transverse sunt scurte, dirijate lateral, prezintă-la extremitatea
liberă-o suprafaţă articulară costo-transversală.
Vertebrele lombare variază ca număr şi formă în funcţie de specie şi
modul de viaţă al animalelor. Conformaţia acestor vertebre este determinată de
mecanica regiunii lombare a coloanei vertebrale.
Regiunea lombară a coloanei vertebrale este mult mai mobilă decât
celelalte regiuni datorită creşterii în volum a apofizelor articulare craniale care
se unesc la toate speciile cu apofizele mamilare şi realizează apofizele mamilo-
articulare. Apofizele spinoase şi mamilo-articulare au orientare cranială şi o
anticlinie pronunţată.
Apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate, dirijate lateral,
extremităţile rotunjite la cal şi oaie, cu spine accesorii la bou, lăţite la carnivore.
Apofizele mamilare sunt excesiv de dezvoltate la iepure astfel încât apar la fel de
înalte ca şi apofiza spinoasă. Apofizele accesorii se întâlnesc pe incizura vertebrală
caudală numai la carnivore şi iepure. Apofizele articulare craniale şi caudale sunt
individualizate, dezvoltate şi cu suprafeţe articulare orientate vertical. La
rumegătoare şi porc, apofizele articulare craniale au suprafeţele articulare orientate
medial (concavo-convexe, de jos în sus), având aspect de coarne de zimbru, iar
apofizele articulare caudale orientate lateral (convexo-conave, de jos în sus).
Corpul vertebrelor lombare este masiv, lung şi aplatizat dorso-ventral.
Lungimea corpului vertebrelor este determinată de necesitatea de alungire a regiunii.
Extremităţile articulare (craniale şi caudale) ale vertebrelor lombare sunt
aproape amfiplatine. Creasta vertebrală ventrală este îngroşată, evidentă numai
la primele vertebre şi bine detaşată şi tăioasă.
La păsări, vertebrele lombare şi sacrale (14) se sudează într-o singură
piesă osoasă denumită os lombo-sacral. Apofizele transverse sunt individualizate,
evidente şi adăpostesc, pe faţa ventrală, lojile renale.
Vertebrele sacrale. La speciile domestice, vertebrele sacrale sunt sudate,
între ele, mai mult sau mai puţin şi formează o piesă unică denumită sacrum. Din
unirea găurilor vertebrale se formează un canal sacral ce comunică cu exteriorul
prin orificiile supra- şi sub-sacrale.
Osul sacrum se articulează cu centura pelvină cu care delimitează
cavitatea pelvină. Are o formă triunghiulară la majoritatea speciilor, cu vârful
orientat înapoi şi uşor aplatizat dorso-ventral. Extremitatea cranială (sau baza)
reprezintă, de fapt, prima vertebră sacrală.
Apofizele transverse proemină foarte mult la nivelul primei vertebre
sacrale şi formează aripile sacrum-ului ce fac legătura cu cele 2 coxale, prin 2
suprafeţe articulare corespondente.
Apofizele articulare craniale sunt evidente la prima vertebră.
Faţa dorsală a sacrum-ului prezintă, pe linia mediană, o creastă sacrală
mediană (sau spina sacrală) rezultată din sudarea apofizelor spinoase. De o parte
şi de alta a spinei sacrale se deschid găurile suprasacrale care comunică cu canalul
sacral şi reprezintă locul de emergenţă a ramurilor dorsale ale nervilor rahidieni.
Faţa articulară cranială este eliptică, uşor convexă, flancată de apofizele
transverse ale primei vertebre sacrale, foarte dezvoltate la cal, bou, oaie şi
îngroşate la porc, formând aripile sacrale. Aceste aripi sunt şlefuite de câte o
suprafaţă auriculară pentru articulare orientate oblic-la animalele mari şi vertical-
la porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac.
Faţa articulară caudală este plană şi destinată articulării cu prima
vertebră coccigienă. Arcul vertebral şi apofizele articulare ale ultimei vertebre
sacrale sunt bine dezvoltate la carnasiere.
Vertebrele caudale sunt variabile numeric în funcţie de specie şi
constituie baza anatomică osoasă a regiunii cozii. Au rol în echilibru (la
carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele caudale sunt mult mai
reduse decât vertebrele din celelalte regiuni.
La toate speciile, primele vertebre caudale formează un arc neural dorsal,
iar la unele specii un rudiment de arc hemal (carnasiere). Începând cu vertebra a
IV-a caudală corpul vertebral se reduce, iar apofizele arcuale se simplifică treptat
până la completa lor dispariţie.
Coastele sunt oase alungite şi simetrice ce se articulează dorsal cu coloana
vertebrală şi ventral cu sternul formând împreună scheletul toracelui. Coastele
sunt recurbate în arc şi formate din 2 porţiuni: dorsală-denumită coasta
propriu-zisă şi ventrală-mai scurtă denumită cartilajul costal. Numărul
perechilor de coaste este variabil cu specia şi egal cu numărul vertebrelor din
regiunea dorsală a coloanei vertebrale
În funcţie de modalitatea de fixare pe stern, există 3 tipuri de coaste:
> sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală, direct cu
sternul;
> asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin extremitatea
ventrală (prevăzută cu cartilajul costal) şi pericondru;
> flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă şi sunt lipsite de
sprijin pe stern.
O coastă prezintă 1 corp şi 2 extremităţi-proximală şi distală. Corpul
coastelor este arcuit, alungit, curbat, turtit dintr-o parte în alta şi prezintă 2 feţe:
medială-concavă în sens dorso-ventral şi laterală-convexă. Gradul de arcuire al
coastelor este maxim la perechea a 8-a şi rămâne constant până la perechea a 13-a.
Extremitatea ventrală a coastei se articulează sinartrodial cu cartilajul costal.
Extremitatea superioară a coastei are un gât scurt, tuberculul costal este şters iar
suprafeţele articulare de la ultimele coaste lipsesc.
Cartilajele costale sunt aproximativ cilindrice, uşor turtite, au lungimea şi
grosimea variabile şi se articulează sinartrodial, în planul dorsal cu coasta şi în
planul ventral cu sternul-la coastele sternale. Totalitatea cartilajelor costale
asternale formează un arc cartilaginos mobil denumit hipocondru (sau arcadă
hipocondrală).
La păsări, numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee şi
9-la palmipede. Coastele sunt alcătuite din 2 porţiuni distincte: dorsală şi
ventrală. Corpul costal este turtit latero-medial şi prezintă, la jumătatea marginii
caudale, o apofiză uncinee, sprijinită, pe faţa laterală a coastei următoare.
Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la galinacee) sau 6 (la
palmipede) perechi sunt sternale, iar ultima pereche este asternală
Sternul se dispune în planul ventral al corpului, la jumătatea anterioară a
trunchiului. Apare ca o piesă osteo-cartilaginoasă formată din sternebre articulate
între ele prin cartilaje. De o parte şi de cealaltă, marginile sternului sunt prevăzute
cu incizuri costale destinate articulării cu: cartilajele coastelor sternale,
clavicula (la mamiferele cleidale) şi caracoidul (la păsări).
Numărul şi forma sternebrelor sunt variabile în funcţie de specie: 6-la cal,
7-la rumegătoarele mari şi mici, 6-la suine, 5-7 la leporide, 8 la canide şi felinae
(de natură osoasă şi cu aspect cilindric). Sternul prezintă 3 porţiuni:
> manubriul sternal (sau presternul)-este reprezentat de prima sternebră care
se articulează cu cartilajele primei perechi de coaste şi, în plan rostral,
prezintă o apofiză cartilaginoasă denumită apendice traheal sternal;
> corpul sternului (sau mezosternul)-are formă diferită în funcţie de
conformaţia sternebrelor, este aplatizat dorso-ventral sau lateral, datorită
prezenţei, pe faţa ventrală, a unei creste (sau carene) sternale care îi conferă
un aspect trifaciat (la leporide).
> -apendicele xifoid (sau poststernul)-este reprezentat de o apofiză
cartilaginoasă de forma unei palete lăţită dorso-ventral, cu marginile rotunjite,
orientată caudal ce reprezintă baza anatomică a regiunii epigastrice.