Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin intermediul
articulaţiilor. Pentru realizarea unei articulaţii este nevoie de cel puţin 2 oase
care se unesc, între ele, prin diferite mijloace de legătură generate, în majoritatea
cazurilor, de trecerea periostului de pe un os pe alt os. Articulaţiile: permit
mobilizarea razelor osoase; limitează şi dirijează sensul mişcărilor; amortizează
şocurile şi consolidează sistemul de susţinere.
2.2.1. Clasificarea şi descrierea principalelor tipuri de articulaţii
După modul de evoluţie ulterioară a ţesutului mezenchimal necondensat, se
deosebesc 3 tipuri morfologice de articulaţii: fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
> Articulaţia fibroasă este denumită şi sinartroză. Se dezvoltă când mezenchimul
necondensat se transformă în ţesut fibros alcătuit din fibre conjunctive extrem de
scurte care permit un grad redus de mobilitate, fiind considerate practic imobile.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de: ţesutul fibros, interpus între
marginile oaselor şi periostul care trece de pe un os pe osul învecinat. Majoritatea
articulaţiilor de acest gen au un caracter temporar suferind odată cu vârsta un
proces de „invadare" cu ţesut osos, rezultând o sudare completă denumită
sintostoză. În cadrul acestui tip de articulaţie, se deosebesc 3 genuri, după natura
ţesutului de legătură şi forma suprafeţelor de contact:
♦ sindesmoza-este caracterizată prin prezenţa, ţesutului fibros sau elastic
denumit ligament interosos, între marginile îndepărtate ale oaselor. Se
întâlneşte la oasele antebraţului (la carnasiere, oasele carpiene şi
apofizele spinoase ale vertebrelor);
♦ sutura-este caracteristică oaselor capului şi constă în interpunerea, între
marginile oaselor, a unei zone foarte reduse de ţesut fibros denumit
ligament sutural prin care, are loc, creşterea în lăţime a oaselor
> Articulaţia
cartilaginoasă
(sau
amfiartroza)-se
caracterizează
prin
continuitatea suprafeţelor de contact şi interpunerea ţesutului cartilaginos a
cărui pericondru se continuă cu periostul oaselor participante, realizând o
mobilitate extrem de redusă; este de 2 tipuri:
♦ simfiza-este un tip special de articulaţie cu mobilitate variabilă şi se întâlneşte
doar la articulaţiile dintre cele 2 coxale, între suprafeţele de contact
interpunându-se un fibro-cartilaj care uneşte suprafeţele simfizare opuse .
♦ sincondroza-conţine fie un cartilaj hialin, fie un fibrocarilaj;
♦ sincondroza primară (I)-legătura dintre 2 piese osoase se face printr-un
cartilaj hialin care, odată cu maturitatea, se osifică (de ex. dezvoltarea
oaselor craniului primordial şi cartilajul de conjugare leagă epifiza de
diafiză); este o articulaţie lipsită de mobilitate;
♦ sincondroza secundară (II)-între 2 piese osoase se interpune o structură
fibro-cartilaginoasă angrenată cu piesele osoase participante şi separată
de acestea printr-o zonă redusă de cartilaj hialin care nu se osifică în mod
normal (de ex. la nivelul coloanei vertebrale, la articularea corpurilor
vertebrale); sunt articulaţii cu o mobilitate redusă.
Articulaţia sinovială (sau diartroza) reprezintă majoritatea articulaţiilor
mobile din cadrul aparatului locomotor ce constau în acoperirea suprafeţelor
articulare cu cartilaj hialin. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦ capsula articulară sinovială care este un manşon fibros ce reprezintă
continuarea periostului de pe extremitatea unui os de la marginea suprafeţei
articulare pe extremitatea osului următor. Este formată din 2 straturi: extern
şi intern. Este fibroasă,rezistenta şi inextensibilă.
♦ suprafeţele articulare ce aparţin la două oase diferite (capetele articulare
înglobate în cavităţile glenoidă şi cotiloidă; condili şi cavităţi glenoide;
trochleea-de la membrul anterior şi o suprafaţă plană; cochleea-de la
membrul posterior şi o suprafaţă plană);
♦ lichidul sinovial (sau sinovia)-este un lichid transparent de consistenţă
vâscoasă, redus cantitativ ce conţine biochimic: apă, substanţe proteice,
săruri minerale, urme de grăsime etc şi are rolul de a favoriza alunecarea
suprafeţelor articulare şi de a hrăni (prin imbibiţie) cartilajul articular;
♦ fibrocartilagiile complementare-sunt formaţiuni care completează suprafeţele
articulare, se prezintă sub forma unor burelete, perii şi discuri articulare şi
meniscuri intraarticulare ce au rolul de a absorbi şocurile şi de a realiza o
angrenare perfectă;
♦ meniscurile-au formă semilunară, sunt mai subţiri în centru şi mai groase la
periferie şi se interpun, parţial, între suprafeţele articulare, astfel încât,
etajele delimitate comunică,între ele, şi au o sinovială comună;
♦ cartilajele de acoperire-acoperă suprafeţele articulare ce reprezintă porţiuni
din modelul cartilaginos al osului care nu se osifică; au rolul de a facilita
alunecarea, de a se opune uzurii şi de a amortiza şocurile. Suprafaţa
articulară este netedă, lucioasă, de culoare alb-albăstruie şi lipsită de
pericondru. Porţiunea care vine în contact cu osul este strâns angrenată cu
acesta şi se calcifică;
♦ ligamentele-reprezintă continuarea periostului de pe un os pe alt os. Sunt
prezente sub forma unor ligamente capsulare (au forma unui manşon fibros care
se dispune în jurul cavităţii articulare) şi funiculare (au forma unor fascicule
răsucite în formă de frânghie,dispuse periferic sau intraarticular şi au un rol
important în mişcările pasive, conferind membrelor, precizie în deplasare).
Articulaţiile diartrodiale permit executarea unor mişcări foarte variate, în
funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a ligamentelor:
Mecanica articulară. Mişcările executate la nivelul articulaţiilor sunt:
alunecare-este mişcarea dintre două suprafeţe plane caracteristică diartrozelor
plani forme; flexie-constă în apropierea razelor osoase cu micşorarea unghiului
articular şi este caracteristică diartrozelor; extensie-determină îndepărtarea
razelor osoase şi măreşte unghiul articular şi este frecventă la articulaţiile
diartrodiale; rotaţie-este dată de mişcarea realizată în jurul unui pivot sau a
axului longitudinal (de ex. articulaţia atloido-axoidiană); adducţie-este mişcarea
prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropie de planul median;
abducţie-este mişcarea ce îndepărtează extremitatea razei osoase de planul
median; circumducţie-este o mişcare complexă ce constă în trecerea succesivă
prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi rotaţie;
♦ pronaţie-la carnivore, membrele toracice execută o mişcare de rotaţie pe
direcţia cranio-medială.
♦ supinaţie-este opusul pronaţiei.
După forma suprafeţelor articulare şi mişcările pe care le permite o
articulaţie, diartrozele sunt de diferite tipuri:
♦ sferoidală-suprafeţele articulare participante la articulaţie sunt congruente şi
au forma unor calote cu segmente sferice. Este o articulaţie ce permite mişcări
de flexie, extensie, abducţie,circumducţie şi uneori de rotaţie (de ex.
articulaţiile coxo-femurală şi scapulo-humorală permit mişcări de flexie,
extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie);
♦ elipsoidală-este asemănătoare cu prima, dar forma eliptică a suprafeţelor
articulare reduce posibilitatea executării mişcărilor la 2 axe perpendiculare
confundate cu diametrul mare şi diametrul mic al suprafeţelor eliptice în
contact (de ex. articulaţia antebrahio-carpiană, la carnasiere, permite mişcări
de flexie şi extensie);
♦ trochleară (ginglima sau articulaţia „în balama")-este tipul de articulaţie la
care,suprafeţele articulare sunt reprezentate de trochlee, iar suprafaţa opusă
formează negativul acesteia cochleea. Permite 2 tipuri de mişcări: flexie şi
extensie, dar numai într-un singur plan (de ex. articulaţia tibio-astragaliană);
♦ condiliană-este tipul de articulaţie la care, suprafeţele articulare sunt
reprezentate de condili şi negativul acestora şi permite mişcări de flexie şi
extensie în plan paramedian. Mişcările de lateralitate sunt anulate de prezenţa
unor ligamente colaterale puternice;
♦ pivotantă (sau trochoidă)-este tipul de articulaţie la care, suprafaţa articulară
de formă cilindrică, semicilindrică sau şlefuită ca un pivot, se roteşte în jurul
propriului ax, în interiorul unui inel osos, complet sau incomplet, permiţând o
mişcare de rotaţie (de ex. la articulaţia atloido-axoidiană, în care, atlasul, cu
o conformaţie de inel, se roteşte în jurul procesului odontoid al axisului; sau
la carnasiere, la articulaţia radio-ulnară extremitatea proximală a radiusului
se roteşte în jurul interiorului inelului, format din incizura radială a ulnei
împreună cu ligamentul inelar);
♦ „în şa"-este tipul de articulaţie în care suprafeţele articulare sunt concavo-
convexe pe direcţia a 2 axe perpendiculare, permiţând mişcări de înclinare în
2 planuri perpendiculare(de ex. vertebrele cervicale la păsări şi articulaţia
piramido-ulnară la rumegătoare);
♦ plană (sau de tip artrodial)-este cea mai simplă articulaţie, suprafeţele
articulare participante aproape plane, permit mişcări de alunecare limitate de
mijloacele de legătură (de ex. procesele articulare ale vertebrelor cervicale,
toracale, oasele carpiene şi tarsiene).
După numărul oaselor care participă la realizarea unei articulaţii
sinoviale sau diartrodiale, articulaţiile pot fi:
♦ simple-sunt formate numai din 2 oase alăturate (scapulo-humerală, coxo-
femurală etc);
♦ complexe-sunt formate dintr-o capsulă articulară ce înglobează mai mult de 2
oase (humero-radio-ulnară);
♦ complexe articulare-sunt formate din mai multe mai multe grupe de articulaţii
complexe ,înglobate de capsula articulară (antebrahio-carpo-metacarpiană).
După topografie, articulaţiile se dispun la nivelul capului, coloanei
verterale, toracelui, membrelor anterioare şi posterioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu