1.1. Definiţia disciplinei de Anatomie, histologie,
embriologie
Anatomia este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază forma şi
structura organismelor vii (în cazul nostru, păsările şi animalele domestice).
Termenul de Anatomie provine de la cuvintele greceşti „ana"în părţi
egale şi „temno"-a tăia; altfel spus, tăierea în părţi egale a unui organ, aparat sau
sistem ce intră în structura organismelor animale. Anatomia a fost considerată
multă vreme ştiiinţa structurilor animale studiate pe cadavru, urmărindu-se
cunoaşterea conformaţiei, volumului, culorii, dimensiunilor, raporturilor dintre
diverse organe şi/sau formaţiuni utilizând ca principal mijloc de lucru disecţia
(disocierea şi/sau tăierea metodică).
Anatomia şi-a dobândit numele în perioada premergătoare descoperirii
microscopului (1664-Robert Hook) când se practica doar o Anatomie macroscopică
(activitatea acesteia oprindu-se doar la limita de vizibilitate a ochiului). Studiul mai
amănunţit al structurilor situate sub această limită (celulele, ţesuturile şi organizarea
internă a organelor) se face de către Anatomia microscopică.
Anatomia este ştiinţa organismului viu numai pentru cel care, studiind
părţile componente ale acestuia, păstrează permanent întregul în faţa ochilor.
Anatomia este o ramură a Morfologiei.
Morfologia (ştiinţa despre dimensiuni şi forme) studiază alcătuirea internă şi
externă a organismelor şi a organelor componente şi relaţiile dintre organe.
Anatomia are legături strânse cu alte ramuri ale Morfologiei: Citologia,
Histologia, Embriologia, Fiziologia etc.
Animalele domestice care fac obiectul de studiu al Anatomiei aparţin
claselor Mamifere (Mammalia) şi Păsări (Aves) din subîncrengătura Vertebrate
(Vertebrata), încrengătura Cordate (Chordata), regnul Animal (Animalia).
Vertebratele (Vertebrata) sunt cordate (Chordata) superioare al căror
schelet axial este reprezentat de coloana vertebrală, cartilaginoasă sau osoasă.
Corpul acestora este alcătuit din cap, gât, trunchi, coadă şi membre. Acestea, la
rândul lor sunt alcătuite din regiuni şi subregiuni corporale. Datorită gradului
ridicat de diferenţiere şi specializare a ţesuturilor, organelor şi sistemelor, a
schimburilor de substanţe la care acestea iau parte şi a gradului de dezvoltare a
creierului, Vertebratele se află în vârful arborelui filogenetic al Regnului
Animal (Animalia) şi populează aproape toate spaţiile de viaţă ale Terrei.
♦ Păsări (Aves) sunt vertebrate homeoterme cu respiraţie de tip pulmonar şi
piele uscată acoperită cu pene. Membrele anterioare sunt transformate în aripi.
Ca urmare a adaptării la deplasarea prin zbor, cutia toracică este extrem de
stabilă şi unele oase sunt pneumatice (pline cu aer). Pulmonii prezintă
formaţiuni anexe denumite saci pulmonari. În urma fecundaţiei interne se
depun ouă cu coajă calcaroasă care ulterior vor fi clocite.
La baza dezvoltării tuturor componentelor organismului animal este
celula-ou (sau zigotul). Din această celulă, prin diviziuni multiple şi procese
de
diferenţiere ia naştere o varietate de celule diferenţiate, între ele,
prin formă, structură şi aptitudini funcţionale. Din asocierea celulelor
similare în vederea
îndeplinirii unei anumite funcţii iau naştere ţesuturile.
Ţesuturile sunt structuri variate ca origine şi funcţie şi care nu sunt izolate
ci sunt în legătură unele cu altele. Din gruparea ţesuturilor şi prin funcţionarea lor,
împreună, se formează organele, aparatele şi sistemele.
Organul este o grupare de ţesuturi-morfologic individualizate-cu raporturi
bine definite ce lucrează împreună şi îndeplinesc o funcţie specifică. În general,
într-un organ se deosebeşte parenchimul (format din elementele funcţionale
specifice) şi scheletul (sau stroma) (de ex.: urechile, ochii, pulmoniii, rinichii etc).
Aparatul reprezintă un complex de organe cu origini şi structuri diferite
care contribuie la îndeplinirea aceleiaşi funcţii fundamentale a organismului. De
ex. cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul, ficatul şi
pancreasul, deşi sunt diferite ca origine, împreună contribuie la realizarea
digestiei, fiind grupate în aparatul digestiv.
Sistemul este reprezentat de un complex de organe cu origine comună şi în
structura cărora se întâlneşte un ţesut predominant (de ex.: sistemul nervos este
format din organe în structura cărora predomină ţesutul nervos).
Luând în considerare dimensiunile structurilor anatomice studiate şi
metodele de lucru utilizate, distingem studii macro- şi microscopice de anatomie.
Anatomia macroscopică studiază organele, aparatele şi sistemele, bazându-se pe
observaţia macroscopică utilizând ca principale metode de lucru: disecţia,
palparea, desenul, modelul experimental, radiografia, injectarea cu substanţe
de contrast etc. În cadrul acesteia se diferenţiază: - Anatomia descriptivă-
studiază forma, culoarea, volumul, consistenţa şi structura organelor precum şi
modul de ansamblare al acestora în cadrul fiecărui aparat sau sistem.
Anatomia comparativă-are ca obiect de activitate evidenţierea caracterelor
morfologice pe baza cărora se diferenţiază organele provenite de la specii diferite.
Studiul sistematic comparativ, bazat pe criteriul fiziologic, analizează:
aparatul de susţinere şi mişcare (Osteologia, Artrologia şi Miologia);
aparatul digestiv;
aparatul respirator;
aparatul urinar;
aparatul genital;
aparatul circulator;
aparatul nervos;
organele de simţ.
Anatomia topografică analizează printr-un studiu de sinteză rapoartele
naturale ce se stabilesc între diferite formaţiuni din cadrul unei regiuni corporale.
Anatomia microscopică (sau Histologia) are ca obiectiv principal studiul
structurilor aflate sub limita de vizibilitate cu ochiul liber (celule, ţesuturi).
Investigaţiile histologice necesită aparate măritoare (microscoape optice şi
electronice) şi tehnici de lucru complexe şi variate.
miercuri, 12 iunie 2013
1.2 Importanţa disciplinei de Anatomie, histologie, embriologie pentru zootehnie
Anatomia oferă posibilitatea înţelegerii proceselor biologice şi ale
elementelor necesare desfăşurării activităţii practice din domeniul creşterii
animalelor şi păsărilor.
Anatomia nu trebuie percepută doar ca un studiu de laborator şi/sau o
disciplină pur didactică şi obligatorie prin procesul de învăţământ, aceasta având,
în cadrul procesului de învăţământ, un triplu scop:
- 5 -
> educativ (cultivă munca sistematică şi ordonată din sala de disecţie);
> ştiinţific (prin orizontul biologic pe care îl conferă);
> practic (prin aplicabilitatea noţiunilor în cadrul practicii clinice).
Necesitatea practică a studiului anatomic este exprimată prin capacitatea
de înţelegere a morfologiei organismului viu pornind de la o analiză sistematică a
structurilor corelate în permanenţă cu raporturile lor din organismul viu.
În contextul actual, având informaţii de anatomie, fiziologie, nutriţie,
genetică, reproducţie etc, crescătorii de animale vor putea sesiza modificarea
formei şi/sau a funcţiei unui organ, vor putea înţelege mai rapid şi mai bine
semnificaţia şi gravitatea modificării astfel încât să intervină în timp util pentru a
remedia afecţiunea. Nu este posibilă selecţia sau aplicarea unor tehnici noi şi
moderne din genetică pentru ameliorarea raselor de animale dacă un crescător de
animale nu dispune de cunoştinţe solide de Anatomie.
elementelor necesare desfăşurării activităţii practice din domeniul creşterii
animalelor şi păsărilor.
Anatomia nu trebuie percepută doar ca un studiu de laborator şi/sau o
disciplină pur didactică şi obligatorie prin procesul de învăţământ, aceasta având,
în cadrul procesului de învăţământ, un triplu scop:
- 5 -
> educativ (cultivă munca sistematică şi ordonată din sala de disecţie);
> ştiinţific (prin orizontul biologic pe care îl conferă);
> practic (prin aplicabilitatea noţiunilor în cadrul practicii clinice).
Necesitatea practică a studiului anatomic este exprimată prin capacitatea
de înţelegere a morfologiei organismului viu pornind de la o analiză sistematică a
structurilor corelate în permanenţă cu raporturile lor din organismul viu.
În contextul actual, având informaţii de anatomie, fiziologie, nutriţie,
genetică, reproducţie etc, crescătorii de animale vor putea sesiza modificarea
formei şi/sau a funcţiei unui organ, vor putea înţelege mai rapid şi mai bine
semnificaţia şi gravitatea modificării astfel încât să intervină în timp util pentru a
remedia afecţiunea. Nu este posibilă selecţia sau aplicarea unor tehnici noi şi
moderne din genetică pentru ameliorarea raselor de animale dacă un crescător de
animale nu dispune de cunoştinţe solide de Anatomie.
1.3. Principiile de bază ale Anatomiei
La baza Anatomiei stă:
♦ principiul omologiei-indică faptul că, organele sunt diferite ca formă dar
echivalente ca origine embrionară şi filogenetică (de ex. aripa de la pasăre şi
membrele anterioare de la mamifere);
♦ principiul analogiei-arată că organele sunt asemănătoare dar totuşi diferite în
plan ontogenetic;
♦ principiul convergenţei-indică asemănări aparente produse de procesul de
adaptare la condiţii de mediu asemănătoare;
♦ principiul corelaţiei-indică faptul că, organe diferite s-au modificat simultan
datorită legăturilor dintre ele (a fost formulat de G. Cuvier);
♦ principiul conexiunilor-permite recunoaşterea unor organe diferite ca formă,
prin păstrarea aceloraşi rapoarte faţă de organele esenţiale (de ex. Sistemul
nervos şi vascular);
♦> principiul embriologiei-indică faptul că dezvoltarea embrionară (sau
ontogeneza) este o ,,recapitulare" scurtă a dezvoltării filogenetice;
♦ principiul unităţii dintre structură şi funcţie-indică o relaţie bilaterală, astfel că,
cele două elemente formează o unitate indivizibilă ce se influenţează şi se
condiţionează reciproc;
♦ principiul diferenţierii şi integrării-arată că, odată cu diferenţierea crescândă a
formelor şi funcţiilor, creşte dependenţa organelor unele de altele şi de
organism ca întreg, astfel încât, procesul de integrare este mai profund;
♦ principiul unităţii dintre organism şi condiţiile de existenţă-relevă faptul că
organismul şi mediul în care acesta trăieşte formează o unitate, şi, variaţiile
mediului determină apariţia unor modificări structurale la nivelul organismului.
♦ principiul omologiei-indică faptul că, organele sunt diferite ca formă dar
echivalente ca origine embrionară şi filogenetică (de ex. aripa de la pasăre şi
membrele anterioare de la mamifere);
♦ principiul analogiei-arată că organele sunt asemănătoare dar totuşi diferite în
plan ontogenetic;
♦ principiul convergenţei-indică asemănări aparente produse de procesul de
adaptare la condiţii de mediu asemănătoare;
♦ principiul corelaţiei-indică faptul că, organe diferite s-au modificat simultan
datorită legăturilor dintre ele (a fost formulat de G. Cuvier);
♦ principiul conexiunilor-permite recunoaşterea unor organe diferite ca formă,
prin păstrarea aceloraşi rapoarte faţă de organele esenţiale (de ex. Sistemul
nervos şi vascular);
♦> principiul embriologiei-indică faptul că dezvoltarea embrionară (sau
ontogeneza) este o ,,recapitulare" scurtă a dezvoltării filogenetice;
♦ principiul unităţii dintre structură şi funcţie-indică o relaţie bilaterală, astfel că,
cele două elemente formează o unitate indivizibilă ce se influenţează şi se
condiţionează reciproc;
♦ principiul diferenţierii şi integrării-arată că, odată cu diferenţierea crescândă a
formelor şi funcţiilor, creşte dependenţa organelor unele de altele şi de
organism ca întreg, astfel încât, procesul de integrare este mai profund;
♦ principiul unităţii dintre organism şi condiţiile de existenţă-relevă faptul că
organismul şi mediul în care acesta trăieşte formează o unitate, şi, variaţiile
mediului determină apariţia unor modificări structurale la nivelul organismului.
1.4. Terminologia utilizată în studiul anatomic
Termenii ştiinţifici utilizaţi în Anatomia animală sunt identici cu cei
utilizaţi în Anatomia omului, completând lista acestora cu anumiţi termeni
proprii, relativ puţini şi care nu pot fi găsiţi în terminologia altor ştiinţe.
Terminologia anatomică (sau nomenclatura) foloseşte limba latină, larg
răspândită în Evul Mediu printre oamenii de ştiinţă, în special naturalişti şi
medici.
Formaţiunile anatomice au primit, la început, denumiri „vulgare" în funcţie
de asemănarea lor cu unele obiecte din jur (de ex.: „crista galli "-creasta
cocoşului, „sesamoid"-ca o sămânţă de susan; „pisiform"-m formă de bob de
mazăre; „coccys"-gr. hokokkyx-cuc sau osul „coccigian"-care la om este
asemănător cu ciocul de cuc; „sacrum "-la romani sacru semnificînd sfânt. La
- 6 -
cestea se adaugă şi denumiri care aveau o semnificaţie funcţională (de ex.:
„jejun"-din lat. ieiunus-înseamnă gol; „arteră"-gr. arteria-semnifică canal cu aer
deoarece, în Antichitate, se credea că, prin aceste vase circulă aer, negăsindu-se
sânge în arterele cadavrelor).
În Anatomie s-au adoptat şi unele denumiri de provenienţă hipologică
(,,hipo"-lat. cal). În limba română, cuvintele au fost introduse sub influenţa Şcolii
franceze de către Prof. Ion Andronic, absolvent al Şcolii Veterinare de la Alfort-
Franţa, întemeietorul (în 1851) Şcolii Veterinare din Bucureşti şi profesor de
„exteriorul animalelor domestice". Astfel, multe dintre aceste denumiri sunt şi
astăzi în uz, ca de exemplu: bară, crupă, graset, jaret, bulet, gonaşe, flanc etc.
La începutul acestui secol, ca urmare a publicării unui număr mare de lucrări
ştiinţifice, a constituirii societăţilor anatomice şi a schimburilor internaţionale, a
apărut necesitatea stabilirii unui acord asupra totalităţii termenilor anatomici, lucru
care s-a şi concretizat prin apariţia Primei nomenclaturi anatomice veterinare
internaţionale denumită Nomina-Anatomica Veterinaria (N.A.V.).
Aceasta este valabilă şi astăzi şi cuprinde circa 6 000 termeni cu
corespondenţă la 8 specii de mamifere domestice. Lista a fost aprobată pentru
prima dată în 1963 la Hanovra (în Germania), revizuită apoi în 1965 la Gessen (în
Germania) şi 1967 la Alfort în Franţa (localităţi cu contribuţii importante în
dezvoltarea ştiinţelor biologice, în general, şi a Anatomiei în mod special). Ultima
revizuire a avut loc în 1973 la Viena (în Austria). Nomenclatura anatomică
pentru păsări apare într-o anexă a N. A.V. pentru animale.
În descrierile pe care le vom face în continuare vom utiliza Nomina
Anatomica Veterinaria (N.A.V.) care ţine cont de poziţia normală patrupedă a
mamiferelor domestice şi de o serie de abrevieri (sau prescurtări):
A - artera aa - artere a - arterei Art. - articulaţie
N. - nervul n. - nervului nn. - nervi
Gl. - Glandă Ggl. - ganglion
Porţ. - porţiunea Proc. - procesul
Lig. - ligament Ln. - limfocit
Reg. - regiunea R. - ramura
M. - muşchiul m. - muşchiului mm. - muşchi
V. - vena v. - venei vv. - vene
utilizaţi în Anatomia omului, completând lista acestora cu anumiţi termeni
proprii, relativ puţini şi care nu pot fi găsiţi în terminologia altor ştiinţe.
Terminologia anatomică (sau nomenclatura) foloseşte limba latină, larg
răspândită în Evul Mediu printre oamenii de ştiinţă, în special naturalişti şi
medici.
Formaţiunile anatomice au primit, la început, denumiri „vulgare" în funcţie
de asemănarea lor cu unele obiecte din jur (de ex.: „crista galli "-creasta
cocoşului, „sesamoid"-ca o sămânţă de susan; „pisiform"-m formă de bob de
mazăre; „coccys"-gr. hokokkyx-cuc sau osul „coccigian"-care la om este
asemănător cu ciocul de cuc; „sacrum "-la romani sacru semnificînd sfânt. La
- 6 -
cestea se adaugă şi denumiri care aveau o semnificaţie funcţională (de ex.:
„jejun"-din lat. ieiunus-înseamnă gol; „arteră"-gr. arteria-semnifică canal cu aer
deoarece, în Antichitate, se credea că, prin aceste vase circulă aer, negăsindu-se
sânge în arterele cadavrelor).
În Anatomie s-au adoptat şi unele denumiri de provenienţă hipologică
(,,hipo"-lat. cal). În limba română, cuvintele au fost introduse sub influenţa Şcolii
franceze de către Prof. Ion Andronic, absolvent al Şcolii Veterinare de la Alfort-
Franţa, întemeietorul (în 1851) Şcolii Veterinare din Bucureşti şi profesor de
„exteriorul animalelor domestice". Astfel, multe dintre aceste denumiri sunt şi
astăzi în uz, ca de exemplu: bară, crupă, graset, jaret, bulet, gonaşe, flanc etc.
La începutul acestui secol, ca urmare a publicării unui număr mare de lucrări
ştiinţifice, a constituirii societăţilor anatomice şi a schimburilor internaţionale, a
apărut necesitatea stabilirii unui acord asupra totalităţii termenilor anatomici, lucru
care s-a şi concretizat prin apariţia Primei nomenclaturi anatomice veterinare
internaţionale denumită Nomina-Anatomica Veterinaria (N.A.V.).
Aceasta este valabilă şi astăzi şi cuprinde circa 6 000 termeni cu
corespondenţă la 8 specii de mamifere domestice. Lista a fost aprobată pentru
prima dată în 1963 la Hanovra (în Germania), revizuită apoi în 1965 la Gessen (în
Germania) şi 1967 la Alfort în Franţa (localităţi cu contribuţii importante în
dezvoltarea ştiinţelor biologice, în general, şi a Anatomiei în mod special). Ultima
revizuire a avut loc în 1973 la Viena (în Austria). Nomenclatura anatomică
pentru păsări apare într-o anexă a N. A.V. pentru animale.
În descrierile pe care le vom face în continuare vom utiliza Nomina
Anatomica Veterinaria (N.A.V.) care ţine cont de poziţia normală patrupedă a
mamiferelor domestice şi de o serie de abrevieri (sau prescurtări):
A - artera aa - artere a - arterei Art. - articulaţie
N. - nervul n. - nervului nn. - nervi
Gl. - Glandă Ggl. - ganglion
Porţ. - porţiunea Proc. - procesul
Lig. - ligament Ln. - limfocit
Reg. - regiunea R. - ramura
M. - muşchiul m. - muşchiului mm. - muşchi
V. - vena v. - venei vv. - vene
1.5 Elemente de orientare. Axe. Planuri
Pentru afacilitadescrierea, corpul animal ne folosim, în mod „simbolic",
de nişte planurile convenţionale:
> median (sau sagital)-împarte corpul în 2 jumătăţi egale (stângă şi dreaptă);
pentru a indica apropierea de acest plan se foloseşte termenul de medial şi
îndepărtarea faţă de acest plan se foloseşte termenul de lateral;
> paramediane (sau parasagitale)-sunt reprezentate de o serie de planuri
paralele cu planul median;
> transversale (sau segmentale)-sunt corespunzătoare pentru planurile
perpendiculare pe axul longitudinal al corpului;
> dorsale (sau orizontale)-sunt paralele la suprafaţa dorsală a corpului
şi perpendiculare pe planurile median şi transversal.
La membre, pentru a indica apropierea acestora de trunchi se utilizează
termenul de proximal; pentru a indica apropierea de extremitatea liberă a
membrului se utilizează termenul de distal.
Pentru a indica poziţia şi orientarea în corp a formaţiunilor descrise se
folosesc termenii de: cranial (indică apropierea de cap) şi caudal (indică direcţia
opusă). Aceşti 2 termeni sunt folosiţi pentru formaţiunile de la gât şi trunchi ca şi
pentru părţile membrelor situate proximal faţă de carp şi tars.
- 7 -
Pentru formaţiunile de la cap se folosesc termenii de rostral (sau oral)
când se indică apropierea faţă de bot şi aboral, pentru extremitatea opusă.
De asemenea, se utilizează şi termenii de:
- dorsal indică apropierea de acea parte a gâtului şi a trunchiului dispusă deasupra
planului orizontal (termenul se poate utiliza şi pentu suprafeţele ce aparţin
capului, cozii şi membrelor, însă numai distal faţă de carp şi tars);
- ventral reprezintă termenul cu semnificaţie opusă precedentului (respectiv
îndepărtarea).
Pentru membre, distal faţă de carp, opusul termenului dorsal este palmar
pentru membrul toracic şi respectiv plantar pentru membrul pelvin. Pentru
degete, se folosesc termenii specifici:
- axial (sau concentric)-arată apropierea faţă de axul longitudinal al
membrului;
- abaxial (sau excentric)-are semnificaţie opusă (îndepărtarea).
De menţionat că, pentru degetul III de la solipede se folosesc termenii de
medial şi lateral. Poziţia faţă de suprafaţa corpului este apreciată prin termenii:
superficial-profund şi extern-intern.
de nişte planurile convenţionale:
> median (sau sagital)-împarte corpul în 2 jumătăţi egale (stângă şi dreaptă);
pentru a indica apropierea de acest plan se foloseşte termenul de medial şi
îndepărtarea faţă de acest plan se foloseşte termenul de lateral;
> paramediane (sau parasagitale)-sunt reprezentate de o serie de planuri
paralele cu planul median;
> transversale (sau segmentale)-sunt corespunzătoare pentru planurile
perpendiculare pe axul longitudinal al corpului;
> dorsale (sau orizontale)-sunt paralele la suprafaţa dorsală a corpului
şi perpendiculare pe planurile median şi transversal.
La membre, pentru a indica apropierea acestora de trunchi se utilizează
termenul de proximal; pentru a indica apropierea de extremitatea liberă a
membrului se utilizează termenul de distal.
Pentru a indica poziţia şi orientarea în corp a formaţiunilor descrise se
folosesc termenii de: cranial (indică apropierea de cap) şi caudal (indică direcţia
opusă). Aceşti 2 termeni sunt folosiţi pentru formaţiunile de la gât şi trunchi ca şi
pentru părţile membrelor situate proximal faţă de carp şi tars.
- 7 -
Pentru formaţiunile de la cap se folosesc termenii de rostral (sau oral)
când se indică apropierea faţă de bot şi aboral, pentru extremitatea opusă.
De asemenea, se utilizează şi termenii de:
- dorsal indică apropierea de acea parte a gâtului şi a trunchiului dispusă deasupra
planului orizontal (termenul se poate utiliza şi pentu suprafeţele ce aparţin
capului, cozii şi membrelor, însă numai distal faţă de carp şi tars);
- ventral reprezintă termenul cu semnificaţie opusă precedentului (respectiv
îndepărtarea).
Pentru membre, distal faţă de carp, opusul termenului dorsal este palmar
pentru membrul toracic şi respectiv plantar pentru membrul pelvin. Pentru
degete, se folosesc termenii specifici:
- axial (sau concentric)-arată apropierea faţă de axul longitudinal al
membrului;
- abaxial (sau excentric)-are semnificaţie opusă (îndepărtarea).
De menţionat că, pentru degetul III de la solipede se folosesc termenii de
medial şi lateral. Poziţia faţă de suprafaţa corpului este apreciată prin termenii:
superficial-profund şi extern-intern.
APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE
Aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din:
> schelet (sistemul osos);
> cartilagii (sistemul cartilaginos);
> muşchi scheletici (sistemul muscular).
2.1. OSTEOLOGIE (Studiul Scheletului)
Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la interior
o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni
denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de
inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă
stratul profund, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este
format, la animalele tinere, din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce
alcătuiesc stratul osteogen prin care osul creşte în grosime.
- 9 -
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
> Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită „pericondru".
> Cartilajul articular de acoperire se dispune pe suprafeţele
articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este netedă, lucioasă, de culoare
albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe extremitatea osului cu care face corp comun şi
este mai îngroşat în centru, la capetele articulare şi/sau la circumferinţa cavităţilor.
> Cartilajul de conjugare este prezent la animalele tinere şi
reprezintă acea zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural, este format
din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre conjunctive colagene şi
celule conjuctive mature denumite condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai
multe într-un condroplast.
> Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Wolkmann. După structură şi
aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele mature
se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este formată dintr-o stromă
conjunctivo-reticulară, în care se găsesc celulele fixe şi mobile hematogene ce
generează hematiile şi granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut
hematopoetic. La extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de
osificare şi constituie măduva osteogenă.
Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc
elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele medulare ale oaselor lungi.
Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză încetează. Are o
consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este semifluidă. Se întâlneşte în
diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei craniene.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.
> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
- 10 -
♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale şi păsările domestice. Privit în ansamblu, scheletul
vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
> Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte encefalul şi
asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală ce adăpostesc o serie de
organe esenţiale ale aparatului digestiv şi respirator şi asociate în
splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele feţei).
La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate ce constituie
scheletul şi/sau suportul limbii, faringelui şi laringelui denumit complex hioidian.
> Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
> Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic deoarece vine
în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi posterior (sau pelvin deoarece se
leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului). Oasele membrelor toracice şi
pelvine sunt omoloage şi prezentate comparativ pentru cele 4 regiuni:
♦ zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
♦ stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
♦ zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
♦ autopodiul corespunzător scheletului palmei şi/sau labei
piciorului la om şi cuprinde 3 subregiuni:
>
bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
>
metapodiul este alcătuit din:
- oasele metacarpiene la membrul toracic;
- oasele metatarsiene la membrul pelvin;
>
acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic sesamoid,
asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul pelvin.
> schelet (sistemul osos);
> cartilagii (sistemul cartilaginos);
> muşchi scheletici (sistemul muscular).
2.1. OSTEOLOGIE (Studiul Scheletului)
Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la interior
o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni
denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de
inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă
stratul profund, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este
format, la animalele tinere, din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce
alcătuiesc stratul osteogen prin care osul creşte în grosime.
- 9 -
Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
> Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită „pericondru".
> Cartilajul articular de acoperire se dispune pe suprafeţele
articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este netedă, lucioasă, de culoare
albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe extremitatea osului cu care face corp comun şi
este mai îngroşat în centru, la capetele articulare şi/sau la circumferinţa cavităţilor.
> Cartilajul de conjugare este prezent la animalele tinere şi
reprezintă acea zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural, este format
din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre conjunctive colagene şi
celule conjuctive mature denumite condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai
multe într-un condroplast.
> Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Wolkmann. După structură şi
aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele mature
se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este formată dintr-o stromă
conjunctivo-reticulară, în care se găsesc celulele fixe şi mobile hematogene ce
generează hematiile şi granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut
hematopoetic. La extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de
osificare şi constituie măduva osteogenă.
Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc
elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele medulare ale oaselor lungi.
Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză încetează. Are o
consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este semifluidă. Se întâlneşte în
diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei craniene.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.
> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
- 10 -
♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale şi păsările domestice. Privit în ansamblu, scheletul
vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
> Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte encefalul şi
asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală ce adăpostesc o serie de
organe esenţiale ale aparatului digestiv şi respirator şi asociate în
splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele feţei).
La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate ce constituie
scheletul şi/sau suportul limbii, faringelui şi laringelui denumit complex hioidian.
> Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
> Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic deoarece vine
în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi posterior (sau pelvin deoarece se
leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului). Oasele membrelor toracice şi
pelvine sunt omoloage şi prezentate comparativ pentru cele 4 regiuni:
♦ zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
♦ stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
♦ zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
♦ autopodiul corespunzător scheletului palmei şi/sau labei
piciorului la om şi cuprinde 3 subregiuni:
>
bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
>
metapodiul este alcătuit din:
- oasele metacarpiene la membrul toracic;
- oasele metatarsiene la membrul pelvin;
>
acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic sesamoid,
asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul pelvin.
2.1.1. Scheletul membrelor anterioare
Centura scapulară a membrului toracic este alcătuită din 3 oase: spată,
claviculă şi coracoid.
Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul centurii
scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară, completat la
marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită cartilaj suprascapular.
Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii anterioare a cuştii toracice într-o
poziţie oblică dorso-ventral, caudo-cranial şi medio-lateral şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii spetei. Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei
2 feţe -laterală şi medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuri-
cervical, caudal şi ventral.
Faţa laterală este împărţită, la toate mamiferele, de o creastă,
alungită, denumită spină scapulară. În partea dorsală, spina capulară începe pe
„nesimţite" şi creşte treptat pentru a ajunge la o înălţime maximă unde formează
tuberozitatea spinei scapulare. Spina scapulară se termină brusc la(carnivore şi
leporide), în dreptul gâtului spetei printr-o proeminenţă denumită acromion. La
feline şi leporide, această formaţiune se prelungeşte sub forma unui cârlig
denumit proces hamat până în dreptul unghiului ventral, la baza lui dispunându-
se în sensul caudal, o apofiză suprahamată (sau para-acromiom La cabaline,
spina începe şi se termină lent. La rumegătoare se termină aproape brusc de
cavitatea glenoidă. La suine prezintă, central, o tuberozitate. La cabaline şi
rumegătoare, tuberozitatea spinei scapulare este evidentă şi alungită.
Raportul dintre fosa supraspinoasă (situată anterior) şi cea infraspinoasă (situată
posterior) este variabil în funcţie de specie (1/1 la carnasiere; 1/2 la iepure, cal şi
porc şi 1/3 la rumegătoare).
♦ Faţa medială (sau costală) este uşor concavă şi prezintă o
adâncitură largă denumită fosă subscapulară care, în apropierea marginii dorsale,
este delimitată de una sau mai multe suprafeţe de inserţie musculară pentru
muşchiul dinţat ventral.
♦ Marginea cranială (sau cervicală) este mai tăioasă, convexă în
treimea superioară şi mijlocie şi concavă în partea inferioară şi formează incizura
scapulară.
♦ Marginea caudală (sau toracală) este mai îngroşată, turtită caudo-
cranial, aproximativ rectilinie sau uşor ondulată şi prezntă amprente pentru inserţii
musculare.
Marginea dorsală (sau baza spetei) se dispune în apropierea coloanei
vertebrale, are aspect rugos şi este uşor convexă. La iepure, cal, rumegătoare şi
porc, spata are un şanţ în care se prinde cartilajul suprascapular.
♦ Unghiul cranial (sau cervical) este ascuţit la cabaline şi
rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore şi realizează o legătură între
marginea dorsală şi cea cranială a spetei (carnasiere).
♦ Unghiul caudal (sau toracal) este mai ascuţit şi tuberos şi
depăşeşte, în planul caudal, marginea cartilajului suprascapular.
♦ Unghiul ventral (sau glenoidal) este cel mai dezvoltat şi separat
de restul spetei, de gâtul spetei, extrem de îngust la unele specii (de ex. leporide şi
feline-datorită adâncirii incizurii scapulare). Extremitatea unghiului articular al
spetei este sculptată de o suprafaţă articulară concavă denumită cavitate glenoidă
destinată articulării cu capul articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii
este proeminentă şi rugoasă şi prezintă o adâncitură denumită incizură
glenoidală. Deasupra cavităţii glenoide şi înaintea ei se găseşte o tuberozitate
supraglenoidiană pe care, este fixat, în planul medial, apofiza coracoidă ce
reprezintă locul de inserţie pentru muşchiul coraco-brahial.
Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă)
deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi carnasiere).
Coracoidul lipseşte de la mamiferele domestice.
La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere, este
falciformă, alungită şi turtită dintr-o parte în alta, poziţie orizontală, direcţie
caudo-cranială şi se dispune pe părţile laterale ale porţiunii anterioare a cuştii
toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează cu clavicula şi
coracoidul. Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al centurii scapulare, este
independent şi participă la formarea cavităţii glenoide. Are un rol important în
mecanica zborului, se dispune într-o poziţie oblică ventro-caudală şi stabileşte
legătura cu sternul. Acest os este cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună
zburătoare. Clavicula se obţine din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremităţii
ventrale rezultând, în final, o piesă unică în formă de „V" (la galinacee) şi/sau „U"
(la palmipede). Extremitatea liberă a fiecărei părţi prezintă câte 2 suprafeţe
articulare destinate articulării cu scapula şi coracoidul.
Stilopodiul toracic este reprezentat de humerus şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii braţului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic şi ventro-
caudal ce se articulează proximal cu spata şi distal cu oasele regiunii antebrahiale
(radius şi ulnă). Forma osului este patrulateră spre cilindrică la cabaline şi
rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică şi recurbată în „S" la
carnivore. Osul prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite
epifize. La nivelul corpului se disting 4 feţe:
♦ laterală-prezintă pe toată întinderea sa o excavaţie largă denumită
şanţ spiralat de torsiune , ce reprezintă locul pentru inserţia muşchiului brahial
şi este delimitat, în planul anterior, de creasta humerală şi tuberozitatea
deltoidiană şi, în planul posterior, de creasta epicondilului lateral;
♦ cranială-este plană, are aspect triunghiular, vârful orientat în jos şi
prezintă numeroase amprente musculare;
♦ medială-este rectilinie, convexă în sens caudo-cranial şi prezintă
în treimea mijlocie un tubercul rugos denumit tuberozitate rotundă şi, în treimea
inferioară, o gaură vasculară;
♦ caudală-este rotunjită în sens latero-medial, uşor concavă în
planul dorso- medial, mai îngustă la nivelul extremităţii proximale şi mai lată în
regiunea distală.
Extremitatea proximală este foarte dezvoltată şi prezintă 3 eminenţe mari:
capul articular-are forma unei calote sferice şi este susţinut de un gât
humeral scurt orientat caudal;
tuberculul mare-este dispus cranio-lateral, format dintr-un vârf-anterior, o
convexitate-plasată caudal, o creastă-prelungită în jos şi distinct la animalele mari;
tuberculul mic-este dispus cranio-medial faţă de capul articular humeral şi este
format dintr-un vârf şi o convexitate; este evident la cabaline, rumegătoare şi suine.
Porţiunile anterioare ale tuberculilor humerali (mic şi mare) sunt separate
de un şanţ intertubercular denumit culisă bicipitală prin care alunecă tendonul
proximal al muşchiului biceps brahial. Extremitatea distală este alungită în sens
transversal, prezintă o suprafaţă articulară formată dintr-o trochlee-plasată
medial şi un condil-dispus în planul lateral şi alcătuiesc un complex articular
denumit condil humeral. Pe faţa posterioară a humerusului, deasupra porţiunii
articulare se găseşte o fosă olecraniană flancată de 2 eminenţe alungite denumite
epicondili (lateral şi medial).
Pe faţa anterioară a humerusului se găseşte o excavaţie denumită fosă
radială (sau coronoidă).
La păsări, humerusul are corpul cilindric şi extremitatea proximală lăţită.
Capul articular este oval şi prezintă, în planul posterior şi pe faţa medială, o gaură
aeriană largă. Creasta deltoidiană este uşor recurbată. Extremitatea distală este
turtită şi reprezentată de o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un
şanţ median.
Zeugopodiul toracic este reprezentat, la toate vertebratele, de 2 oase
denumite radius şi ulnă. Acestea prezintă variaţii morfo-funcţionale dependente
de modul de viaţă al animalului şi tipul de specializare a membrelor toracice. La
speciile domestice, oasele antebraţului sunt în poziţie de pronaţie (carnasierele şi
felinele pot executa mişcări de supinaţie care însă nu depăşesc 80°). Oasele
antebraţului constituie baza anatomică a primei regiuni (a antebraţului) care se
desprinde complet de trunchi.
Radius-ul este un os lung plasat în poziţie aproximativ verticală înaintea
ulnei, între extremitatea distală a humerusului şi primul rând de oase carpiene.
Osul prezintă o diafiză şi 2 epifize-proximală şi distală.
Corpul radiusului este uşor turtit cranio-caudal şi curbat. Faţa anterioară
este netedă şi convexă în ambele sensuri, iar faţa posterioară este plană şi uşor
concavă în sens dorso-ventral.
Extremitatea proximală (sau capul radiusului) este şlefuită de una sau
mai multe cavităţi articulare pentru condilul humeral (la carnasiere).
Suprafaţa de articulare pentru humerus este mult alungită în sens
transversal şi reprezentată de 2-3 cavităţi glenoide separate prin reliefuri şterse,
astfel încât, cavitatea glenoidală laterală a radiusului se articulează cu condilul şi
buza laterală a trochleii. Cavitatea glenoidală medială este mai largă şi destinată
articulării cu buza medială a trochleii humerale.
Extremitatea distală este mai lăţită în sens transversal şi este reprezentată
de o suprafaţă articulară pentru primul rând de oase carpiene. Este largă şi eliptică
în sens transversal (la carnasiere).
Pe faţa anterioară se dispun 2 culise tendinoase (medială şi laterală) de
alunecare pentru tendoanele muşchilorUlna este un os lung ,plasat caudo-lateral
faţă de radius la care se articulează sau se sudează. Extremitatea proximală a
osului este voluminoasă, depăşeşte radiusul şi formează un „braţ de pârghie"
denumit olecran (reprezintă locul de inserţie mobilă pentru musculatua extensoare
a antebraţului). Este turtit în sens lateral şi are 2 feţe: medială-concavă şi laterală-
netedă şi/sau convexă.
Extremitatea distală proemină sub nivelul suprafeţei articulare şi formează
apofiza stiloidă a ulnei (la cabaline) ce ajunge până în treimea mijlocie a
radiusului. La rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte extremitatea distală a
radiusului Marginea cranială prezintă o adevărată apofiză în formă de cioc
denumit apofiză anconee sub care se găseşte o incizură articulară în formă de
semilună denumită incizură trochleară-destinată articulării cu trochleea
humerală. Corpul ulnei are dimensiuni mai mari decât radiusul (la carnasiere şi
leporide, vârful olecranului este mai puţin înalt
La păsări, oasele antebraţului au o dezvoltare invers proporţională cu cea de
la mamifere. Radiusul este mai redus decât ulna, are un corp perfect cilindric şi este
uşor turtit la extremitatea distală. Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă
circulară destinată condilului superior al humerusului Ulna depăşeşte cu mult
dimensiunile radiusului astfel că apare ca un os lung cu corpul cilindric şi uşor curbat.
Autopodiul toracic este reprezentat, la toate animalele domestice, de 3
subregiuni: bazipodiu, metapodiu şi acropodiu, fiecare fiind alcătuită dintr-un
număr variabil de oase ce alcătuiesc în totalitate „oasele mâinii". Regiunea este
foarte variată ca formă şi structură deoarece şi specializarea extremităţii este
orientată spre ultimul segment (acropodiu) şi dependent de numărul degetelor.
Solicitările (mecanice) în favoarea locomoţiei au determinat reducerea numărului
de degete, iar sarcinile multiple la păstrarea numărului iniţial de 5 degete specific
arhetipului
pentadactil.
Carnasierele
şi
leporidele
prezintă-autopodiul
pentadactil-dar cu mişcări mai limitate şi cu degetul I mai redus.
Bazipodiul toracic (sau carpul). Oasele carpiene sunt plasate pe 2 rânduri
suprapuse: rândul proximal şi rândul distal
- 14 -
Rândul proximal de oase carpiene-pisiform, piramidal, semilunar şi
scafoid-se articulează cu extremitatea distală a oaselor antebraţului (radiusul şi
ulna).Rândul distal de oase carpiene-unciform, capitat, trapezoid şi trapez-se
articulează cu extremitatea proximală a oaselor metacarpiene (principale şi
rudimentare).Oasele carpiene sunt scurte, au un volum redus şi o formă poliedrică
neregulată (pisiformul este discoidal; piramidalul este paralelipipedic şi
asemănător cu o gheată ortopedică, semilunarul este cubic; scafoidul are formă
de scafă; unciformul este neregulat ca formă; capitatul este triunghiular ca
formă; trapezoidul diferă de unciform, prin prezenţa unui tubercul, la
extremitatea caudo-ventrală, iar trapezul este neuniform ca aspect). Fiecare os
prezintă 6 feţe: dorsală (sau cranială), palmară (sau caudală), articulară
proximală, articulară distală, laterală şi medială
La cabaline lipseşte osul trapezoid. La rumegătoare se sudează capitatul
cu trapezoidul şi formează capitato-trapezoidul şi lipseşte trapezul. La suine,
numărul oaselor este complet. La carnivore, faţa anterioară a semilunarului se
sudează cu scafoidul şi formează osul scafo-semilunar. În rândul distal, la
carnasiere, unciformul este osul cel mai dezvoltat, iar osul trapez-caracteristic
animalelor pentadactile-este mult mai redus decât trapezoidul. La păsări,
bazipodiul toracic cuprinde 2 oase carpiene dispuse pe un singur rând şi sunt
denumite carpo-radial şi carpo-ulnar.
Metapodiul toracic (sau metacarpul). Numărul şi forma oaselor
metacarpiene sunt variabile în seria animală. Din punct de vedere numeric, variază
de la 5 oase lungi paralele şi aproape egal dezvoltate la un singur segment
metacarpian foarte dezvoltat; restul degetelor au dispărut sau au rămas sub formă de
vestigii. Metacarpienele se articulează proximal între ele dar şi cu rândul distal de
oase carpiene şi distal cu primele falange. Oasele metacarpiene sunt numerotate în
sens medio-lateral, începând cu metacarpul corespunzător degetului mare (pollex).
Cele 5 degete de la om, sunt prezente numai la carnasiere şi leporide.
♦ Extremitatea proximală este rugoasă, sculptată de una sau mai
multe suprafeţe articulare plane sau uşor ondulate. Pe părţile laterale sunt
suprafeţe pentru articularea cu metacarpienele învecinate.
♦ Extremitatea distală (sau condilul metacarpului) este sculptată de
o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un relief median
La cabaline este prezent un metacarp principal care are faţa cranială uşor
rotunjită, faţa caudală plană şi extremitatea distală prezintă 2 condili separaţi de
un relief median şi două metacarpiene rudimentare (lateral şi medial) cu aspect
aciform şi cu extremitatea proximală mai dezvoltată. La rumegătoare, sunt trei
oase metacarpiene (metacarpiene III şi IV sunt sudate, pe linia mediană este
vizibil un şanţ de sutură, iar extremitatea distală apare dublă, cu patru condili,
două reliefuri mediene şi o incizură; metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au
dispărut). La suine, sunt prezente 4 oase metacarpiene (lipseşte metacarpul I),
aproape cilindrice. La carnivore sunt prezente toate cinci, aproape egale ca
volum, cu aspect cilindric (metacarpul I este mai redus).
La păsări, metacarpul III este mai dezvoltat şi se sudează, la extremităţi, cu
metacarpul IV delimitând un spaţiu interosos metacarpal. Metacarpul secundar
II este rudimentar şi se articulează, prin sinartroză, la extremitatea proximală a
metacarpienelor principale.
Acropodiul toracic are ca bază anatomică osoasă falangele. La speciile
pentadactile (carnasiere şi rozătoare), degetele sunt numerotate de la I la V,
începând cu cel medial (sistematizarea este similară cu cea de la om) în: I (mare)-
pollex, II-arătător (index), III (mijlociu)-medius, IV (inelar)-anulus şi V (mic)-
minimus. Suinele au patru degete (II, III, IV şi V), rumegătoarele au două degete (II
şi IV) şi cabalinele unul singur (III). Fiecare deget este format din 3 falange, în
afară de degetul I (pollex) care are doar 2 falange (a II-a şi a III-a). La rumegătoare
- 15 -
sunt prezenţi doi mari sesamoizi şi doi mici sesamoizi pentru fiecare membru. La
păsări, degetul principal III este mai dezvoltat şi format din două falange, degetul
IV este format dintr-o singură falangă şi degetul II are două falange.
Falanga I (sauproximală) are aspectul unui os lung cu 2 feţe: anterioară-
netedă şi convexă în sens tranversal şi se îngustează înspre extremitatea distală şi
palmară-ce prezintă asperităţi pentru inserţii ligamentare. Marginile laterale sunt
concave în sensul dorso-ventral. Extremitatea proximală este mai voluminoasă şi
sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de
un şanţ median. Extremitatea distală se articulează cu falanga a II-a, este şlefuită
de 2 condili separaţi de un şanţ median; condilul concentric este mai mare decât
cel excentric. La leporide şi carnasiere, falanga I-a este cilindrică, uşor curbată şi
cu extremităţile tuberoase.
Falanga a II-a (sau intermediară) este un os scurt, turtit în sensul cranio-
lateral, cu extremitatea proximală sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată
de 2 cavităţi glenoide separate de un relief median. Extremitatea distală este
identică cu cea a falangei proximale.
Falanga a III-a (sau distală) (la cabaline) prezintă trei feţe (parietală,
soleară şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri
(lateral şi medial), fiecare unghi fiind prevăzut cu 2 apofize: superioară (sau
bazilară) şi inferioară (sau retrosală). Faţa articulară prezintă două cavităţi
glenoide pentru articularea cu falanga a II-a şi o suprafaţă alungită pentru micul
sesamoid (unul singur pentru fiecare membru). Pe marginea coronară se detaşează
eminenţa piramidală. În raport cu falanga I-a se găsesc oasele sesamoidiene mari
în număr de două pentru fiecare membru.
Sesamoidul mic este alungit transversal, prezintă 2 suprafeţe-articulară şi
flexoare, 2 margini-proximală şi distală şi 2 unghiuri articulare.
claviculă şi coracoid.
Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul centurii
scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară, completat la
marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită cartilaj suprascapular.
Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii anterioare a cuştii toracice într-o
poziţie oblică dorso-ventral, caudo-cranial şi medio-lateral şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii spetei. Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei
2 feţe -laterală şi medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuri-
cervical, caudal şi ventral.
Faţa laterală este împărţită, la toate mamiferele, de o creastă,
alungită, denumită spină scapulară. În partea dorsală, spina capulară începe pe
„nesimţite" şi creşte treptat pentru a ajunge la o înălţime maximă unde formează
tuberozitatea spinei scapulare. Spina scapulară se termină brusc la(carnivore şi
leporide), în dreptul gâtului spetei printr-o proeminenţă denumită acromion. La
feline şi leporide, această formaţiune se prelungeşte sub forma unui cârlig
denumit proces hamat până în dreptul unghiului ventral, la baza lui dispunându-
se în sensul caudal, o apofiză suprahamată (sau para-acromiom La cabaline,
spina începe şi se termină lent. La rumegătoare se termină aproape brusc de
cavitatea glenoidă. La suine prezintă, central, o tuberozitate. La cabaline şi
rumegătoare, tuberozitatea spinei scapulare este evidentă şi alungită.
Raportul dintre fosa supraspinoasă (situată anterior) şi cea infraspinoasă (situată
posterior) este variabil în funcţie de specie (1/1 la carnasiere; 1/2 la iepure, cal şi
porc şi 1/3 la rumegătoare).
♦ Faţa medială (sau costală) este uşor concavă şi prezintă o
adâncitură largă denumită fosă subscapulară care, în apropierea marginii dorsale,
este delimitată de una sau mai multe suprafeţe de inserţie musculară pentru
muşchiul dinţat ventral.
♦ Marginea cranială (sau cervicală) este mai tăioasă, convexă în
treimea superioară şi mijlocie şi concavă în partea inferioară şi formează incizura
scapulară.
♦ Marginea caudală (sau toracală) este mai îngroşată, turtită caudo-
cranial, aproximativ rectilinie sau uşor ondulată şi prezntă amprente pentru inserţii
musculare.
Marginea dorsală (sau baza spetei) se dispune în apropierea coloanei
vertebrale, are aspect rugos şi este uşor convexă. La iepure, cal, rumegătoare şi
porc, spata are un şanţ în care se prinde cartilajul suprascapular.
♦ Unghiul cranial (sau cervical) este ascuţit la cabaline şi
rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore şi realizează o legătură între
marginea dorsală şi cea cranială a spetei (carnasiere).
♦ Unghiul caudal (sau toracal) este mai ascuţit şi tuberos şi
depăşeşte, în planul caudal, marginea cartilajului suprascapular.
♦ Unghiul ventral (sau glenoidal) este cel mai dezvoltat şi separat
de restul spetei, de gâtul spetei, extrem de îngust la unele specii (de ex. leporide şi
feline-datorită adâncirii incizurii scapulare). Extremitatea unghiului articular al
spetei este sculptată de o suprafaţă articulară concavă denumită cavitate glenoidă
destinată articulării cu capul articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii
este proeminentă şi rugoasă şi prezintă o adâncitură denumită incizură
glenoidală. Deasupra cavităţii glenoide şi înaintea ei se găseşte o tuberozitate
supraglenoidiană pe care, este fixat, în planul medial, apofiza coracoidă ce
reprezintă locul de inserţie pentru muşchiul coraco-brahial.
Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă)
deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi carnasiere).
Coracoidul lipseşte de la mamiferele domestice.
La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere, este
falciformă, alungită şi turtită dintr-o parte în alta, poziţie orizontală, direcţie
caudo-cranială şi se dispune pe părţile laterale ale porţiunii anterioare a cuştii
toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează cu clavicula şi
coracoidul. Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al centurii scapulare, este
independent şi participă la formarea cavităţii glenoide. Are un rol important în
mecanica zborului, se dispune într-o poziţie oblică ventro-caudală şi stabileşte
legătura cu sternul. Acest os este cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună
zburătoare. Clavicula se obţine din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremităţii
ventrale rezultând, în final, o piesă unică în formă de „V" (la galinacee) şi/sau „U"
(la palmipede). Extremitatea liberă a fiecărei părţi prezintă câte 2 suprafeţe
articulare destinate articulării cu scapula şi coracoidul.
Stilopodiul toracic este reprezentat de humerus şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii braţului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic şi ventro-
caudal ce se articulează proximal cu spata şi distal cu oasele regiunii antebrahiale
(radius şi ulnă). Forma osului este patrulateră spre cilindrică la cabaline şi
rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică şi recurbată în „S" la
carnivore. Osul prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite
epifize. La nivelul corpului se disting 4 feţe:
♦ laterală-prezintă pe toată întinderea sa o excavaţie largă denumită
şanţ spiralat de torsiune , ce reprezintă locul pentru inserţia muşchiului brahial
şi este delimitat, în planul anterior, de creasta humerală şi tuberozitatea
deltoidiană şi, în planul posterior, de creasta epicondilului lateral;
♦ cranială-este plană, are aspect triunghiular, vârful orientat în jos şi
prezintă numeroase amprente musculare;
♦ medială-este rectilinie, convexă în sens caudo-cranial şi prezintă
în treimea mijlocie un tubercul rugos denumit tuberozitate rotundă şi, în treimea
inferioară, o gaură vasculară;
♦ caudală-este rotunjită în sens latero-medial, uşor concavă în
planul dorso- medial, mai îngustă la nivelul extremităţii proximale şi mai lată în
regiunea distală.
Extremitatea proximală este foarte dezvoltată şi prezintă 3 eminenţe mari:
capul articular-are forma unei calote sferice şi este susţinut de un gât
humeral scurt orientat caudal;
tuberculul mare-este dispus cranio-lateral, format dintr-un vârf-anterior, o
convexitate-plasată caudal, o creastă-prelungită în jos şi distinct la animalele mari;
tuberculul mic-este dispus cranio-medial faţă de capul articular humeral şi este
format dintr-un vârf şi o convexitate; este evident la cabaline, rumegătoare şi suine.
Porţiunile anterioare ale tuberculilor humerali (mic şi mare) sunt separate
de un şanţ intertubercular denumit culisă bicipitală prin care alunecă tendonul
proximal al muşchiului biceps brahial. Extremitatea distală este alungită în sens
transversal, prezintă o suprafaţă articulară formată dintr-o trochlee-plasată
medial şi un condil-dispus în planul lateral şi alcătuiesc un complex articular
denumit condil humeral. Pe faţa posterioară a humerusului, deasupra porţiunii
articulare se găseşte o fosă olecraniană flancată de 2 eminenţe alungite denumite
epicondili (lateral şi medial).
Pe faţa anterioară a humerusului se găseşte o excavaţie denumită fosă
radială (sau coronoidă).
La păsări, humerusul are corpul cilindric şi extremitatea proximală lăţită.
Capul articular este oval şi prezintă, în planul posterior şi pe faţa medială, o gaură
aeriană largă. Creasta deltoidiană este uşor recurbată. Extremitatea distală este
turtită şi reprezentată de o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un
şanţ median.
Zeugopodiul toracic este reprezentat, la toate vertebratele, de 2 oase
denumite radius şi ulnă. Acestea prezintă variaţii morfo-funcţionale dependente
de modul de viaţă al animalului şi tipul de specializare a membrelor toracice. La
speciile domestice, oasele antebraţului sunt în poziţie de pronaţie (carnasierele şi
felinele pot executa mişcări de supinaţie care însă nu depăşesc 80°). Oasele
antebraţului constituie baza anatomică a primei regiuni (a antebraţului) care se
desprinde complet de trunchi.
Radius-ul este un os lung plasat în poziţie aproximativ verticală înaintea
ulnei, între extremitatea distală a humerusului şi primul rând de oase carpiene.
Osul prezintă o diafiză şi 2 epifize-proximală şi distală.
Corpul radiusului este uşor turtit cranio-caudal şi curbat. Faţa anterioară
este netedă şi convexă în ambele sensuri, iar faţa posterioară este plană şi uşor
concavă în sens dorso-ventral.
Extremitatea proximală (sau capul radiusului) este şlefuită de una sau
mai multe cavităţi articulare pentru condilul humeral (la carnasiere).
Suprafaţa de articulare pentru humerus este mult alungită în sens
transversal şi reprezentată de 2-3 cavităţi glenoide separate prin reliefuri şterse,
astfel încât, cavitatea glenoidală laterală a radiusului se articulează cu condilul şi
buza laterală a trochleii. Cavitatea glenoidală medială este mai largă şi destinată
articulării cu buza medială a trochleii humerale.
Extremitatea distală este mai lăţită în sens transversal şi este reprezentată
de o suprafaţă articulară pentru primul rând de oase carpiene. Este largă şi eliptică
în sens transversal (la carnasiere).
Pe faţa anterioară se dispun 2 culise tendinoase (medială şi laterală) de
alunecare pentru tendoanele muşchilorUlna este un os lung ,plasat caudo-lateral
faţă de radius la care se articulează sau se sudează. Extremitatea proximală a
osului este voluminoasă, depăşeşte radiusul şi formează un „braţ de pârghie"
denumit olecran (reprezintă locul de inserţie mobilă pentru musculatua extensoare
a antebraţului). Este turtit în sens lateral şi are 2 feţe: medială-concavă şi laterală-
netedă şi/sau convexă.
Extremitatea distală proemină sub nivelul suprafeţei articulare şi formează
apofiza stiloidă a ulnei (la cabaline) ce ajunge până în treimea mijlocie a
radiusului. La rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte extremitatea distală a
radiusului Marginea cranială prezintă o adevărată apofiză în formă de cioc
denumit apofiză anconee sub care se găseşte o incizură articulară în formă de
semilună denumită incizură trochleară-destinată articulării cu trochleea
humerală. Corpul ulnei are dimensiuni mai mari decât radiusul (la carnasiere şi
leporide, vârful olecranului este mai puţin înalt
La păsări, oasele antebraţului au o dezvoltare invers proporţională cu cea de
la mamifere. Radiusul este mai redus decât ulna, are un corp perfect cilindric şi este
uşor turtit la extremitatea distală. Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă
circulară destinată condilului superior al humerusului Ulna depăşeşte cu mult
dimensiunile radiusului astfel că apare ca un os lung cu corpul cilindric şi uşor curbat.
Autopodiul toracic este reprezentat, la toate animalele domestice, de 3
subregiuni: bazipodiu, metapodiu şi acropodiu, fiecare fiind alcătuită dintr-un
număr variabil de oase ce alcătuiesc în totalitate „oasele mâinii". Regiunea este
foarte variată ca formă şi structură deoarece şi specializarea extremităţii este
orientată spre ultimul segment (acropodiu) şi dependent de numărul degetelor.
Solicitările (mecanice) în favoarea locomoţiei au determinat reducerea numărului
de degete, iar sarcinile multiple la păstrarea numărului iniţial de 5 degete specific
arhetipului
pentadactil.
Carnasierele
şi
leporidele
prezintă-autopodiul
pentadactil-dar cu mişcări mai limitate şi cu degetul I mai redus.
Bazipodiul toracic (sau carpul). Oasele carpiene sunt plasate pe 2 rânduri
suprapuse: rândul proximal şi rândul distal
- 14 -
Rândul proximal de oase carpiene-pisiform, piramidal, semilunar şi
scafoid-se articulează cu extremitatea distală a oaselor antebraţului (radiusul şi
ulna).Rândul distal de oase carpiene-unciform, capitat, trapezoid şi trapez-se
articulează cu extremitatea proximală a oaselor metacarpiene (principale şi
rudimentare).Oasele carpiene sunt scurte, au un volum redus şi o formă poliedrică
neregulată (pisiformul este discoidal; piramidalul este paralelipipedic şi
asemănător cu o gheată ortopedică, semilunarul este cubic; scafoidul are formă
de scafă; unciformul este neregulat ca formă; capitatul este triunghiular ca
formă; trapezoidul diferă de unciform, prin prezenţa unui tubercul, la
extremitatea caudo-ventrală, iar trapezul este neuniform ca aspect). Fiecare os
prezintă 6 feţe: dorsală (sau cranială), palmară (sau caudală), articulară
proximală, articulară distală, laterală şi medială
La cabaline lipseşte osul trapezoid. La rumegătoare se sudează capitatul
cu trapezoidul şi formează capitato-trapezoidul şi lipseşte trapezul. La suine,
numărul oaselor este complet. La carnivore, faţa anterioară a semilunarului se
sudează cu scafoidul şi formează osul scafo-semilunar. În rândul distal, la
carnasiere, unciformul este osul cel mai dezvoltat, iar osul trapez-caracteristic
animalelor pentadactile-este mult mai redus decât trapezoidul. La păsări,
bazipodiul toracic cuprinde 2 oase carpiene dispuse pe un singur rând şi sunt
denumite carpo-radial şi carpo-ulnar.
Metapodiul toracic (sau metacarpul). Numărul şi forma oaselor
metacarpiene sunt variabile în seria animală. Din punct de vedere numeric, variază
de la 5 oase lungi paralele şi aproape egal dezvoltate la un singur segment
metacarpian foarte dezvoltat; restul degetelor au dispărut sau au rămas sub formă de
vestigii. Metacarpienele se articulează proximal între ele dar şi cu rândul distal de
oase carpiene şi distal cu primele falange. Oasele metacarpiene sunt numerotate în
sens medio-lateral, începând cu metacarpul corespunzător degetului mare (pollex).
Cele 5 degete de la om, sunt prezente numai la carnasiere şi leporide.
♦ Extremitatea proximală este rugoasă, sculptată de una sau mai
multe suprafeţe articulare plane sau uşor ondulate. Pe părţile laterale sunt
suprafeţe pentru articularea cu metacarpienele învecinate.
♦ Extremitatea distală (sau condilul metacarpului) este sculptată de
o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un relief median
La cabaline este prezent un metacarp principal care are faţa cranială uşor
rotunjită, faţa caudală plană şi extremitatea distală prezintă 2 condili separaţi de
un relief median şi două metacarpiene rudimentare (lateral şi medial) cu aspect
aciform şi cu extremitatea proximală mai dezvoltată. La rumegătoare, sunt trei
oase metacarpiene (metacarpiene III şi IV sunt sudate, pe linia mediană este
vizibil un şanţ de sutură, iar extremitatea distală apare dublă, cu patru condili,
două reliefuri mediene şi o incizură; metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au
dispărut). La suine, sunt prezente 4 oase metacarpiene (lipseşte metacarpul I),
aproape cilindrice. La carnivore sunt prezente toate cinci, aproape egale ca
volum, cu aspect cilindric (metacarpul I este mai redus).
La păsări, metacarpul III este mai dezvoltat şi se sudează, la extremităţi, cu
metacarpul IV delimitând un spaţiu interosos metacarpal. Metacarpul secundar
II este rudimentar şi se articulează, prin sinartroză, la extremitatea proximală a
metacarpienelor principale.
Acropodiul toracic are ca bază anatomică osoasă falangele. La speciile
pentadactile (carnasiere şi rozătoare), degetele sunt numerotate de la I la V,
începând cu cel medial (sistematizarea este similară cu cea de la om) în: I (mare)-
pollex, II-arătător (index), III (mijlociu)-medius, IV (inelar)-anulus şi V (mic)-
minimus. Suinele au patru degete (II, III, IV şi V), rumegătoarele au două degete (II
şi IV) şi cabalinele unul singur (III). Fiecare deget este format din 3 falange, în
afară de degetul I (pollex) care are doar 2 falange (a II-a şi a III-a). La rumegătoare
- 15 -
sunt prezenţi doi mari sesamoizi şi doi mici sesamoizi pentru fiecare membru. La
păsări, degetul principal III este mai dezvoltat şi format din două falange, degetul
IV este format dintr-o singură falangă şi degetul II are două falange.
Falanga I (sauproximală) are aspectul unui os lung cu 2 feţe: anterioară-
netedă şi convexă în sens tranversal şi se îngustează înspre extremitatea distală şi
palmară-ce prezintă asperităţi pentru inserţii ligamentare. Marginile laterale sunt
concave în sensul dorso-ventral. Extremitatea proximală este mai voluminoasă şi
sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de
un şanţ median. Extremitatea distală se articulează cu falanga a II-a, este şlefuită
de 2 condili separaţi de un şanţ median; condilul concentric este mai mare decât
cel excentric. La leporide şi carnasiere, falanga I-a este cilindrică, uşor curbată şi
cu extremităţile tuberoase.
Falanga a II-a (sau intermediară) este un os scurt, turtit în sensul cranio-
lateral, cu extremitatea proximală sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată
de 2 cavităţi glenoide separate de un relief median. Extremitatea distală este
identică cu cea a falangei proximale.
Falanga a III-a (sau distală) (la cabaline) prezintă trei feţe (parietală,
soleară şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri
(lateral şi medial), fiecare unghi fiind prevăzut cu 2 apofize: superioară (sau
bazilară) şi inferioară (sau retrosală). Faţa articulară prezintă două cavităţi
glenoide pentru articularea cu falanga a II-a şi o suprafaţă alungită pentru micul
sesamoid (unul singur pentru fiecare membru). Pe marginea coronară se detaşează
eminenţa piramidală. În raport cu falanga I-a se găsesc oasele sesamoidiene mari
în număr de două pentru fiecare membru.
Sesamoidul mic este alungit transversal, prezintă 2 suprafeţe-articulară şi
flexoare, 2 margini-proximală şi distală şi 2 unghiuri articulare.
2.1.2 Scheletul membrelor posterioare
Centura membrului pelvin este asemănătoare structural cu centura
scapulară, cu deosebirea că, cele 3 oase (ilium, ischium şi pubis) sunt sudate
între ele într-un singur os denumit coxal (ca adaptare la mecanica locomoţiei
terestre şi propulsie). Cele 2 coxale (stâng şi drept) se unesc, la rândul lor,
printr-o articulaţie simfizară pe linia ventro-medială şi dau naştere unui singur
os denumit bazin (sau pelvis).
Coxalul este rezultat din sudarea ilium-ului, ischium-ului şi pubis-ului la
nivelul cavităţii cotiloide-zona de contact a centurii pelvine cu stilopodiul pelvin.
Se dispune pe partea laterală a regiunii sacrale, este orientat oblic dorso-ventral şi
cranio-caudal (la cabaline şi rumegătoare) sau tinde spre orizontalitate (la suine şi
carnivore). Sutura celor 3 oase, la nivelul cavităţii cotiloide, este perfect vizibilă la
animalul tânăr datorită ţesutului cartilaginos care separă conturul suprafeţelor
articulare. Prin intermediul ischium-ului şi pubis-ului, coxalul se articulează,
printr-o simfiză ischio-pubienă, cu simetricul. Ilium-ul este cel mai dezvoltat os al
coxalului. Este format dintr-un corp care vine în contact cu cavitatea acetabulară
şi o porţiune lăţită denumită aripă (sau paletă iliacă). Paleta iliacă este aplatizată
şi prezintă 2 feţe-externă (sau gluteană) care se prelungeşte şi pe corp şi internă
(sau sacro-pelvină) cu orientare medială, 3 margini-cranială, dorsală şi laterală
şi 3 unghiuri: latero-ventral, dorsal şi caudal. Faţa gluteană este denumită fosă
iliacă externă şi prezintă o concavitate largă ce este parcursă de o linie mai mult
sau mai puţin evidentă şi rectilinie sau curbă denumită linie gluteană. Faţa
pelvină este dispusă medial, are formă uşor convexă şi este separată în 2 suprafeţe
de o creastă redusă. Suprafaţa medială este mai redusă şi mai rugoasă, reprezintă
suprafaţa de contact cu osul sacrum şi este denumită faţă auriculară. Marginea
cranială (sau creasta iliacă) este variată în funcţie de topografia unghiurilor
paletei iliace, îngroşată şi convexă la animalele de talie mică În dreptul şi
deasupra cavităţii acetabulare, marginea dorsală se transformă într-o veritabilă
creastă (mai mult sau mai puţin tăioasă) denumită supracotiloidiană (sau spină
ischiatică ce aparţine, în realitate, ischium-ului).
♦ Unghiul latero-ventral (coxal sau al şoldului) este reprezentat de 2-4
tuberculi: craniali (dorsali şi ventrali) şi caudali (dorsali şi ventrali).
Ischium-ul ocupă porţiunea postacetabulară a coxalului, are o formă
patrulateră, este orientat, la toate mamiferele, în planul orizontal, cranio-caudal şi
uşor oblic, latero-median. Corpul osului este plasat lateral şi participă, prin
extremitatea lui anterioară, la formarea cavităţii acetabulare. Extremitatea caudală
se lăţeşte şi formează tabla ischiatică cu o formă aproximativ patrulateră care, prin
marginea ei medială, se articulează, prin simfiza ischiatică, cu simetrica. Marginea
laterală este situată pe corpul osului, este îngroşată, uşor concavă în sensul cranio-
caudal şi convexă în sens transversal, contribuind la formarea incizurii ischiatice
Faţa dorsală a tablei ischiatice este netedă şi uşor concavă. Faţa ventrală prezintă
numeroase amprente de inserţie pentru musculatura adductoare a coapsei.
Pubis-ul este osul cel mai redus din centura pelvină plasat în partea
ventro-cranială a acesteia. Prezintă un corp şi 2 ramuri. Corpul este redus dar
mai îngroşat şi participă la formarea cavităţii acetabulare.Faţa dorsală este
netedă şi uşor concavă la locul de incidenţă a celor 2 ramuri. În planul anterior
predomină un tubercul pubian dorsal. Faţa ventrală este ornată de rugozităţi
pentru inserţii musculare şi de un tubercul pubian ventral. La cal, pe faţa
ventrală a ramurii craniale se observă un şanţ orientat transversal care porneşte din
incizura cotiloidiană. Cavitatea acetabulară (sau cotiloidă) este plasată în centrul
coxalului şi este rezultată din unirea celor 3 oase, fiecare oferind câte o suprafaţă
articulară de formă semilunară. Are forma unei hemisfere în fundul căreia se
găseşte o fosă rugoasă pentru inerţie ligamentară. Sprânceana cavităţii cotiloide
este întreruptă, în planul medial, de incizura acetabulară
La păsări, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte membrul posterior
(susţinerea greutăţii corporale şi locomoţia terestră), centura pelvină este
voluminoasă, solidă şi strâns unită la porţiunile toraco-abdominală şi sacrală ale
coloanei vertebrale. Ilium-ul este osul cel mai dezvoltat din centura pelvină, se
întinde de la a 2-a vertebră toracală până la vertebrele caudale. Din sudarea
acestuia la coloana vertebrală se formează plafonul cavităţilor abdominală şi
pelvină. Jumătatea cranială pre-acetabulară este excavată de o fosă iliacă
externă. Marginea externă a porţiunii posterioare delimiteză incizura ischiatică
mare ce este transformată într-o gaură ischiatică.
Ischium-ul are formă triunghiulară, cu vârful orientat înainte şi
prelungeşte ilium-ul la care se sudează în planul latero-caudal.
Pubis-ul este cel mai redus os din centura pelvină, are formă stiloidă şi
circumscrie, împreună cu ischium-ul, gaura obturată şi incizura ischiatică mică.
Extremitatea cranială delimitează cavitatea acetabulară. Extremitatea caudală
depăşeşte, în planul ventral, ischium-ul şi are tendinţa de unire, pe linia mediană, cu
simetrica. Toate aceste porţiuni sunt unite, între ele, printr-o membrană interpubiană.
Stilopodiul pelvin este reprezentat de femur ce formează baza anatomică
osoasă a regiunii coapsei. Se dispune între cavitatea acetabulară a coxalului şi
extremitatea proximală a tibiei. Este osul cel mai mare, mai solid şi mai lung din
schelet. Prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite epifize-
proximală şi distală. Extremitatea proximală prezintă 2 eminenţe puternice:
mediană (articulară) denumită cap femural şi laterală (nearticulară) denumită
trochanter mare.
Capul femural apare şlefuit de forma unei calote sferice ce prezintă, în
centru, o mică fosetă ligamentară pentru inserţia ligamentului marele rotund care
la cal, este de formă triunghiulară şi plasată excentric. Trochanterul mare
flanchează, lateral, gâtul capului femural pe care îl depăşeşte în înălţime (la
cal,rumegătoare şi leporide) sau este sub nivelul acestuia (la feline). La cabaline
şi leporide, trochanterul mare este format dintr-o convexitate (cranial), o creastă
(sub convexitate) şi un vârf evident (caudal). La baza vârfului se găseşte fosa
trocanterică, largă la cabaline, adâncă la rumegătoare, suine şi carnivore. Sub
capul articular femural, în partea posterioară şi medială, se găseşte o proeminenţă
mamelonată denumită trochanter mic (la leporide are forma unei creste
verticale). Pe faţa posterioară a extremităţii proximale, trochanterul mare este unit
de trochanterul al treilea ,printr-o creastă intertrochanterică puternică.
Corpul femurului are formă prismatică la animalele mari şi aproximativ
cilindrică, rectilinie şi uşor curbată, la animalele mici. Prezintă 4 feţe convexe
nedelimitate precis: cranială, caudală, laterală şi medială. Faţa laterală a corpului,
în treimea distală, prezintă o fosă plantară evidentă la cabaline, uşor redusă la
rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la carnivore.
Extremitatea distală a femurului este mai dezvoltată decât cea proximală,
este uşor alungită în sens cranial şi este formată dintr-o trochlee (dispusă anterior)
şi 2 condili puternici (dispuşi plantar). Trochleea este formată din 2 buze inegale
la cabaline şi rumegătoare şi egale (la suine şi carnivore) Are rol în aparatul pasiv
al membrului pelvin. Condilii femurali au formă globuloasă, suprafeţele sunt
şlefuite convex în toate sensurile şi separaţi de o fosă intercondiliană adâncă şi
ornată de suprafeţe rugoase pentru inserţii ligamentare.
La păsări, femurul este cel mai puternic os din scheletul membrului
pelvin. Este un os lung, arcuat şi masiv ce prezintă un cap articular bine detaşat
şi aproape sferic. Trochanterul mare este deplasat în planul anterior. Corpul
femural este perfect cilindric şi străbătut pe faţa posterioară de linii aspre.
Trochleea femurală este largă, cu buzele uşor inegale şi prelungite pe faţa
anterioară a femurului. Condilii femurali sunt masivi şi îndepărtaţi, cu raza de
curbură inegală. Rotula (sau patella) se dispune între femur şi tibie, pe partea
cranială a articulaţiei femuro-tibiale.
Rotula prezintă 2 feţe: posterioară (sau articulară) formată din 2
suprafeţe unite printr-un relief median şi anterioară (sau cranială) convexă şi cu
asperităţi de inserţie
La păsări, rotula este mult alungită în sensul transversal. Suprafaţa de
articulare este îngustă şi are forma unui fluture.
Zeugopodiul pelvin este cel de-al 3-lea segment al membrului pelvin, este
format din 2 oase: tibie şi fibulă ce reprezintă baza anatomică osoasă a regiunii
gambei. La mamifere, fibula suferă un proces de regresie şi prezintă un corp
redus cu o suprafaţă de articulare numai pentru tibie. La unele specii, reducerea
fibulei se face până la completa dispariţie a osului.
Tibia este principalul os al regiunii gambei. Este un os lung ce are formă
de prismă triunghiulară la cabaline, cilindrică la rumegătoare, turtită cranio-caudal
la suine şi ca un ,,S" şters la carnivore. Are 2 extremităţi: proximală-mai
dezvoltată şi articulată cu condilii femurali şi distală-orientată oblic, ventro-caudal
şi articulată cu primul rând de oase tarsiene.
♦ Extremitatea proximală a tibiei este mai voluminoasă la toate speciile.
Este formată din 3 tuberozităţi masive: una cranială (foarte dezvoltată, uşor
orientată spre lateral şi delimitează o culisă musculară) şi două caudale (sunt
dispuse în spatele tuberozităţii craniale, în planul lateral şi medial şi sunt
destinate articulării cu condilii femurali). Prezintă pe faţa proximală câte o
suprafaţă uşor convexă în sensul cranio-caudal, ce conferă un aspect condiloid,
denumite condili tibiali-medial şi lateral. Condilii tibiali sunt separaţi, între ei,
printr-o proeminenţă intercondiliană ascuţită (sau spină tibială) şi de 4 fosete
intercondiliene, neregulate şi rugoase pentru inserţii ligamentare: 2-anterioare,
1-centrală, în vârful eminenţei şi 1-caudală
Corpul tibiei are aspect de prismă triunghiulară în jumătatea proximală şi se
aplatizează în sens cranio-caudal, spre extremitatea distală. Faţa caudală este lată şi
se delimitează net de celelalte feţe prin muchii laterale. Suprafaţa acesteia este
neregulată şi străbătută de numeroase linii popliteie, pentru inserţii musculare.
> Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară (negativul perfect al
unui scripete) denumită cochlee tibială destinată articulării cu astragalul. Cochleea
este flancată, pe ambele părţi de câte o proeminenţă maleolară-medială-mai
dezvoltată şi ornată de o culisă musculară oblică şi laterală-ce aparţine fibulei.
La păsări, tibia este perfect cilindrică şi prezintă, la extremitatea
proximală, o creastă tibială scurtă, foarte ascuţită şi cu suprafeţe articulare plane
separate de o redusă spină intercondiliană. Extremitatea distală se termină cu o
trochlee orientată caudal, cu buze tăioase, şi 2 condili, orientaţi cranial. Fibula
este redusă, are aspect arciform şi extremitatea proximală lăţită pentru articularea
cu condilul lateral al femurului.
Autopodiul pelvin (sau oasele labei piciorului) urmează acelaşi plan
structural ca şi la membrul toracic. Toate tipurile prezente sunt considerate ca
derivate din arhetipul pentadactil. Cuprinde 3 subregiuni pelvine: bazipodiul,
metapodiul şi acropodiul. La carnasiere şi leporide se constată o reducere a
numărului de degete de la membrul pelvin, prin dispariţia degetului mare.
Bazipodiul pelvin este alcătuit dintr-un număr de oase scurte articulate,
între ele ce formează baza anatomică osoasă a regiunii tarsiene şi sunt dispuse pe
2 rânduri în jurul unui os central prezent la toate mamiferele:
> rândul proximal cuprinde 2 oase: astragalul şi calcaneul.
> rândul central cuprinde un singur os denumit scafoid.
> rândul distal cuprinde oasele: cuboid, cuneiformul III (sau mare),
cuneiformul II(sau intermediar) şi cuneiformul I (sau mic).
La cal se sudează cuneiformul II şi III într-un singur os denumit micul
cuneiform. La rumegătoare, se sudează cuboidul cu scafoidul în cuboscafoid şi
cuneiformul II şi III în marele cuneiform. La suine şi carnivore se găsesc toate
cele şapte oase. La păsări, oasele tarsiene sunt sudate în totalitate la metatarsul
principal, la care, se mai adaugă, un nucleu fibro-cartilaginos dispus pe buza
laterală a trochleii laterale. Articularea oaselor tarsiene între ele se realizează prin
intermediul unor ligamente scurte şi puternice, astfel încât, complexul articular
tarsian, nu execută mişcări de flexie şi extensie, decât la nivelul articulaţiei tibio-
astragaliene, într-un singur plan.
Metapodiul pelvin este reprezentat, la arhetipul pentadactil de 5 oase
metatarsiene lungi, dispuse aproximativ paralel şi continuate, distal, cu falangele
corespunzătoare pentru acelaşi număr de degete.
La suine sunt 4 degete: două bine dezvoltate şi două reduse. La
rumegătoare, degetele III şi IV se sudează, iar degetele II şi V au aspect tuberos la
extremitatea proximală. La cabaline degetul III este foarte dezvoltat, iar degetele
II şi V sunt rudimentare. La carnasiere sunt 4 oase metatarsiene (degetul II este
foarte redus) aproape egale ca dezvoltare, la care se adaugă un metatarsian extrem
de redus (rudimentul degetului I). Tipul de os metatarsian prezintă, ca şi omologul
său de la membrul anterior, un corp şi 2 extremităţi (proximală şi distală) dar,
comparativ cu metacarpul, este mai lung şi mai cilindric, iar în secţiune
transversală are formă rotundă.
La păsări, falangele seamănă mult între ele, ultima terminându-se ascuţit
şi uşor recurbat. Acropodiul este format din 4 degete numerotate în ordine
medio-laterală de la I la IV. Degetul I este orientat caudal. Toate degetele sunt
formate dintr-un număr de falange cu unul mai mult decât reprezintă numărul
degetului respectiv.
Numărul degetelor de la membrul pelvin este, în general, acelaşi, cu cel
de la membrul toracic, deşi se remarcă o tendinţă vizibilă de reducere a lor.
Numerotarea se face începând de la degetul mare în sens latero-medial. Baza
anatomică osoasă a regiunii degetelor o constituie falangele în număr de trei (I, II
şi III). Numai degetul mare are două falange (I şi II) la care se adaugă sesamoizii
mari şi mici. Dintre speciile domestice, degetul I poate fi prezent, în mod
inconstant numai la câine. Pisica şi iepurele au numai patru degete.
Falangele se aseamănă cu cele de la membrul toracic, dar prezintă şi unele
particularităţi. Privite individual, acestea sunt mai lungi, mai fine şi mai înguste
decât la membrul anterior. Detaliile anatomice sunt identice din punct de vedere al
nomenclaturii, înlocuind însă termenul de ,,palmar" cu cel de ,,plantar". La
carnasiere şi leporide, în afară de diferenţele semnalate la degetul I, restul
falangelor sunt identice cu cele de la membrului toracic.
scapulară, cu deosebirea că, cele 3 oase (ilium, ischium şi pubis) sunt sudate
între ele într-un singur os denumit coxal (ca adaptare la mecanica locomoţiei
terestre şi propulsie). Cele 2 coxale (stâng şi drept) se unesc, la rândul lor,
printr-o articulaţie simfizară pe linia ventro-medială şi dau naştere unui singur
os denumit bazin (sau pelvis).
Coxalul este rezultat din sudarea ilium-ului, ischium-ului şi pubis-ului la
nivelul cavităţii cotiloide-zona de contact a centurii pelvine cu stilopodiul pelvin.
Se dispune pe partea laterală a regiunii sacrale, este orientat oblic dorso-ventral şi
cranio-caudal (la cabaline şi rumegătoare) sau tinde spre orizontalitate (la suine şi
carnivore). Sutura celor 3 oase, la nivelul cavităţii cotiloide, este perfect vizibilă la
animalul tânăr datorită ţesutului cartilaginos care separă conturul suprafeţelor
articulare. Prin intermediul ischium-ului şi pubis-ului, coxalul se articulează,
printr-o simfiză ischio-pubienă, cu simetricul. Ilium-ul este cel mai dezvoltat os al
coxalului. Este format dintr-un corp care vine în contact cu cavitatea acetabulară
şi o porţiune lăţită denumită aripă (sau paletă iliacă). Paleta iliacă este aplatizată
şi prezintă 2 feţe-externă (sau gluteană) care se prelungeşte şi pe corp şi internă
(sau sacro-pelvină) cu orientare medială, 3 margini-cranială, dorsală şi laterală
şi 3 unghiuri: latero-ventral, dorsal şi caudal. Faţa gluteană este denumită fosă
iliacă externă şi prezintă o concavitate largă ce este parcursă de o linie mai mult
sau mai puţin evidentă şi rectilinie sau curbă denumită linie gluteană. Faţa
pelvină este dispusă medial, are formă uşor convexă şi este separată în 2 suprafeţe
de o creastă redusă. Suprafaţa medială este mai redusă şi mai rugoasă, reprezintă
suprafaţa de contact cu osul sacrum şi este denumită faţă auriculară. Marginea
cranială (sau creasta iliacă) este variată în funcţie de topografia unghiurilor
paletei iliace, îngroşată şi convexă la animalele de talie mică În dreptul şi
deasupra cavităţii acetabulare, marginea dorsală se transformă într-o veritabilă
creastă (mai mult sau mai puţin tăioasă) denumită supracotiloidiană (sau spină
ischiatică ce aparţine, în realitate, ischium-ului).
♦ Unghiul latero-ventral (coxal sau al şoldului) este reprezentat de 2-4
tuberculi: craniali (dorsali şi ventrali) şi caudali (dorsali şi ventrali).
Ischium-ul ocupă porţiunea postacetabulară a coxalului, are o formă
patrulateră, este orientat, la toate mamiferele, în planul orizontal, cranio-caudal şi
uşor oblic, latero-median. Corpul osului este plasat lateral şi participă, prin
extremitatea lui anterioară, la formarea cavităţii acetabulare. Extremitatea caudală
se lăţeşte şi formează tabla ischiatică cu o formă aproximativ patrulateră care, prin
marginea ei medială, se articulează, prin simfiza ischiatică, cu simetrica. Marginea
laterală este situată pe corpul osului, este îngroşată, uşor concavă în sensul cranio-
caudal şi convexă în sens transversal, contribuind la formarea incizurii ischiatice
Faţa dorsală a tablei ischiatice este netedă şi uşor concavă. Faţa ventrală prezintă
numeroase amprente de inserţie pentru musculatura adductoare a coapsei.
Pubis-ul este osul cel mai redus din centura pelvină plasat în partea
ventro-cranială a acesteia. Prezintă un corp şi 2 ramuri. Corpul este redus dar
mai îngroşat şi participă la formarea cavităţii acetabulare.Faţa dorsală este
netedă şi uşor concavă la locul de incidenţă a celor 2 ramuri. În planul anterior
predomină un tubercul pubian dorsal. Faţa ventrală este ornată de rugozităţi
pentru inserţii musculare şi de un tubercul pubian ventral. La cal, pe faţa
ventrală a ramurii craniale se observă un şanţ orientat transversal care porneşte din
incizura cotiloidiană. Cavitatea acetabulară (sau cotiloidă) este plasată în centrul
coxalului şi este rezultată din unirea celor 3 oase, fiecare oferind câte o suprafaţă
articulară de formă semilunară. Are forma unei hemisfere în fundul căreia se
găseşte o fosă rugoasă pentru inerţie ligamentară. Sprânceana cavităţii cotiloide
este întreruptă, în planul medial, de incizura acetabulară
La păsări, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte membrul posterior
(susţinerea greutăţii corporale şi locomoţia terestră), centura pelvină este
voluminoasă, solidă şi strâns unită la porţiunile toraco-abdominală şi sacrală ale
coloanei vertebrale. Ilium-ul este osul cel mai dezvoltat din centura pelvină, se
întinde de la a 2-a vertebră toracală până la vertebrele caudale. Din sudarea
acestuia la coloana vertebrală se formează plafonul cavităţilor abdominală şi
pelvină. Jumătatea cranială pre-acetabulară este excavată de o fosă iliacă
externă. Marginea externă a porţiunii posterioare delimiteză incizura ischiatică
mare ce este transformată într-o gaură ischiatică.
Ischium-ul are formă triunghiulară, cu vârful orientat înainte şi
prelungeşte ilium-ul la care se sudează în planul latero-caudal.
Pubis-ul este cel mai redus os din centura pelvină, are formă stiloidă şi
circumscrie, împreună cu ischium-ul, gaura obturată şi incizura ischiatică mică.
Extremitatea cranială delimitează cavitatea acetabulară. Extremitatea caudală
depăşeşte, în planul ventral, ischium-ul şi are tendinţa de unire, pe linia mediană, cu
simetrica. Toate aceste porţiuni sunt unite, între ele, printr-o membrană interpubiană.
Stilopodiul pelvin este reprezentat de femur ce formează baza anatomică
osoasă a regiunii coapsei. Se dispune între cavitatea acetabulară a coxalului şi
extremitatea proximală a tibiei. Este osul cel mai mare, mai solid şi mai lung din
schelet. Prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite epifize-
proximală şi distală. Extremitatea proximală prezintă 2 eminenţe puternice:
mediană (articulară) denumită cap femural şi laterală (nearticulară) denumită
trochanter mare.
Capul femural apare şlefuit de forma unei calote sferice ce prezintă, în
centru, o mică fosetă ligamentară pentru inserţia ligamentului marele rotund care
la cal, este de formă triunghiulară şi plasată excentric. Trochanterul mare
flanchează, lateral, gâtul capului femural pe care îl depăşeşte în înălţime (la
cal,rumegătoare şi leporide) sau este sub nivelul acestuia (la feline). La cabaline
şi leporide, trochanterul mare este format dintr-o convexitate (cranial), o creastă
(sub convexitate) şi un vârf evident (caudal). La baza vârfului se găseşte fosa
trocanterică, largă la cabaline, adâncă la rumegătoare, suine şi carnivore. Sub
capul articular femural, în partea posterioară şi medială, se găseşte o proeminenţă
mamelonată denumită trochanter mic (la leporide are forma unei creste
verticale). Pe faţa posterioară a extremităţii proximale, trochanterul mare este unit
de trochanterul al treilea ,printr-o creastă intertrochanterică puternică.
Corpul femurului are formă prismatică la animalele mari şi aproximativ
cilindrică, rectilinie şi uşor curbată, la animalele mici. Prezintă 4 feţe convexe
nedelimitate precis: cranială, caudală, laterală şi medială. Faţa laterală a corpului,
în treimea distală, prezintă o fosă plantară evidentă la cabaline, uşor redusă la
rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la carnivore.
Extremitatea distală a femurului este mai dezvoltată decât cea proximală,
este uşor alungită în sens cranial şi este formată dintr-o trochlee (dispusă anterior)
şi 2 condili puternici (dispuşi plantar). Trochleea este formată din 2 buze inegale
la cabaline şi rumegătoare şi egale (la suine şi carnivore) Are rol în aparatul pasiv
al membrului pelvin. Condilii femurali au formă globuloasă, suprafeţele sunt
şlefuite convex în toate sensurile şi separaţi de o fosă intercondiliană adâncă şi
ornată de suprafeţe rugoase pentru inserţii ligamentare.
La păsări, femurul este cel mai puternic os din scheletul membrului
pelvin. Este un os lung, arcuat şi masiv ce prezintă un cap articular bine detaşat
şi aproape sferic. Trochanterul mare este deplasat în planul anterior. Corpul
femural este perfect cilindric şi străbătut pe faţa posterioară de linii aspre.
Trochleea femurală este largă, cu buzele uşor inegale şi prelungite pe faţa
anterioară a femurului. Condilii femurali sunt masivi şi îndepărtaţi, cu raza de
curbură inegală. Rotula (sau patella) se dispune între femur şi tibie, pe partea
cranială a articulaţiei femuro-tibiale.
Rotula prezintă 2 feţe: posterioară (sau articulară) formată din 2
suprafeţe unite printr-un relief median şi anterioară (sau cranială) convexă şi cu
asperităţi de inserţie
La păsări, rotula este mult alungită în sensul transversal. Suprafaţa de
articulare este îngustă şi are forma unui fluture.
Zeugopodiul pelvin este cel de-al 3-lea segment al membrului pelvin, este
format din 2 oase: tibie şi fibulă ce reprezintă baza anatomică osoasă a regiunii
gambei. La mamifere, fibula suferă un proces de regresie şi prezintă un corp
redus cu o suprafaţă de articulare numai pentru tibie. La unele specii, reducerea
fibulei se face până la completa dispariţie a osului.
Tibia este principalul os al regiunii gambei. Este un os lung ce are formă
de prismă triunghiulară la cabaline, cilindrică la rumegătoare, turtită cranio-caudal
la suine şi ca un ,,S" şters la carnivore. Are 2 extremităţi: proximală-mai
dezvoltată şi articulată cu condilii femurali şi distală-orientată oblic, ventro-caudal
şi articulată cu primul rând de oase tarsiene.
♦ Extremitatea proximală a tibiei este mai voluminoasă la toate speciile.
Este formată din 3 tuberozităţi masive: una cranială (foarte dezvoltată, uşor
orientată spre lateral şi delimitează o culisă musculară) şi două caudale (sunt
dispuse în spatele tuberozităţii craniale, în planul lateral şi medial şi sunt
destinate articulării cu condilii femurali). Prezintă pe faţa proximală câte o
suprafaţă uşor convexă în sensul cranio-caudal, ce conferă un aspect condiloid,
denumite condili tibiali-medial şi lateral. Condilii tibiali sunt separaţi, între ei,
printr-o proeminenţă intercondiliană ascuţită (sau spină tibială) şi de 4 fosete
intercondiliene, neregulate şi rugoase pentru inserţii ligamentare: 2-anterioare,
1-centrală, în vârful eminenţei şi 1-caudală
Corpul tibiei are aspect de prismă triunghiulară în jumătatea proximală şi se
aplatizează în sens cranio-caudal, spre extremitatea distală. Faţa caudală este lată şi
se delimitează net de celelalte feţe prin muchii laterale. Suprafaţa acesteia este
neregulată şi străbătută de numeroase linii popliteie, pentru inserţii musculare.
> Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară (negativul perfect al
unui scripete) denumită cochlee tibială destinată articulării cu astragalul. Cochleea
este flancată, pe ambele părţi de câte o proeminenţă maleolară-medială-mai
dezvoltată şi ornată de o culisă musculară oblică şi laterală-ce aparţine fibulei.
La păsări, tibia este perfect cilindrică şi prezintă, la extremitatea
proximală, o creastă tibială scurtă, foarte ascuţită şi cu suprafeţe articulare plane
separate de o redusă spină intercondiliană. Extremitatea distală se termină cu o
trochlee orientată caudal, cu buze tăioase, şi 2 condili, orientaţi cranial. Fibula
este redusă, are aspect arciform şi extremitatea proximală lăţită pentru articularea
cu condilul lateral al femurului.
Autopodiul pelvin (sau oasele labei piciorului) urmează acelaşi plan
structural ca şi la membrul toracic. Toate tipurile prezente sunt considerate ca
derivate din arhetipul pentadactil. Cuprinde 3 subregiuni pelvine: bazipodiul,
metapodiul şi acropodiul. La carnasiere şi leporide se constată o reducere a
numărului de degete de la membrul pelvin, prin dispariţia degetului mare.
Bazipodiul pelvin este alcătuit dintr-un număr de oase scurte articulate,
între ele ce formează baza anatomică osoasă a regiunii tarsiene şi sunt dispuse pe
2 rânduri în jurul unui os central prezent la toate mamiferele:
> rândul proximal cuprinde 2 oase: astragalul şi calcaneul.
> rândul central cuprinde un singur os denumit scafoid.
> rândul distal cuprinde oasele: cuboid, cuneiformul III (sau mare),
cuneiformul II(sau intermediar) şi cuneiformul I (sau mic).
La cal se sudează cuneiformul II şi III într-un singur os denumit micul
cuneiform. La rumegătoare, se sudează cuboidul cu scafoidul în cuboscafoid şi
cuneiformul II şi III în marele cuneiform. La suine şi carnivore se găsesc toate
cele şapte oase. La păsări, oasele tarsiene sunt sudate în totalitate la metatarsul
principal, la care, se mai adaugă, un nucleu fibro-cartilaginos dispus pe buza
laterală a trochleii laterale. Articularea oaselor tarsiene între ele se realizează prin
intermediul unor ligamente scurte şi puternice, astfel încât, complexul articular
tarsian, nu execută mişcări de flexie şi extensie, decât la nivelul articulaţiei tibio-
astragaliene, într-un singur plan.
Metapodiul pelvin este reprezentat, la arhetipul pentadactil de 5 oase
metatarsiene lungi, dispuse aproximativ paralel şi continuate, distal, cu falangele
corespunzătoare pentru acelaşi număr de degete.
La suine sunt 4 degete: două bine dezvoltate şi două reduse. La
rumegătoare, degetele III şi IV se sudează, iar degetele II şi V au aspect tuberos la
extremitatea proximală. La cabaline degetul III este foarte dezvoltat, iar degetele
II şi V sunt rudimentare. La carnasiere sunt 4 oase metatarsiene (degetul II este
foarte redus) aproape egale ca dezvoltare, la care se adaugă un metatarsian extrem
de redus (rudimentul degetului I). Tipul de os metatarsian prezintă, ca şi omologul
său de la membrul anterior, un corp şi 2 extremităţi (proximală şi distală) dar,
comparativ cu metacarpul, este mai lung şi mai cilindric, iar în secţiune
transversală are formă rotundă.
La păsări, falangele seamănă mult între ele, ultima terminându-se ascuţit
şi uşor recurbat. Acropodiul este format din 4 degete numerotate în ordine
medio-laterală de la I la IV. Degetul I este orientat caudal. Toate degetele sunt
formate dintr-un număr de falange cu unul mai mult decât reprezintă numărul
degetului respectiv.
Numărul degetelor de la membrul pelvin este, în general, acelaşi, cu cel
de la membrul toracic, deşi se remarcă o tendinţă vizibilă de reducere a lor.
Numerotarea se face începând de la degetul mare în sens latero-medial. Baza
anatomică osoasă a regiunii degetelor o constituie falangele în număr de trei (I, II
şi III). Numai degetul mare are două falange (I şi II) la care se adaugă sesamoizii
mari şi mici. Dintre speciile domestice, degetul I poate fi prezent, în mod
inconstant numai la câine. Pisica şi iepurele au numai patru degete.
Falangele se aseamănă cu cele de la membrul toracic, dar prezintă şi unele
particularităţi. Privite individual, acestea sunt mai lungi, mai fine şi mai înguste
decât la membrul anterior. Detaliile anatomice sunt identice din punct de vedere al
nomenclaturii, înlocuind însă termenul de ,,palmar" cu cel de ,,plantar". La
carnasiere şi leporide, în afară de diferenţele semnalate la degetul I, restul
falangelor sunt identice cu cele de la membrului toracic.
2.1.3 Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este reprezentat de coloana vertebrală,coaste şi stern
şi se caracterizează prin forma alungită, simetria bilaterală şi metameria
elementelor componente.
Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului. Este
alcătuit din piese osoase articulate între ele denumite vertebre (lat. ,,verto-ere"-a
se întoarce; os răsucit) şi se sistematizează în 5 regiuni distincte: cervicală,
toracică, lombară, sacrală şi caudală. Dar, indiferent de regiunea căreia îi
aparţine, datorită planului comun de organizare, orice vertebră prezintă caracterele
tipice care o deosebesc de oricare alt os din organism.
Vertebra „ideală", care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor
vertebrelor este denumită vertebră tip.
Vertebra tip este formată din corpul vertebrei. Pe faţa dorsală se observă
arcul vertebral
Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată lungimea
rahisului. Prezintă 4 feţe din care 2-la extremităţile cranială şi caudală-articulare
şi 2-dorsală şi ventrală-nearticulare.
♦ Faţa dorsală a tuturor vertebrelor formează planşeul canalului
neural în care se adăposteşte măduva spinării, are o formă plană, 2 suprafeţe
triunghiulare rugoase, convergente şi perforate de găurile vasculare.
♦ Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi prevăzută de o
linie sagitală şi o creastă vertebrală ventrală.
♦ Faţa articulară cranială poate fi plană sau convexă, în funcţie de
specie şi/sau regiune. Se articulează cu faţa caudală a vertebrei precedente. În
regiunea toracală, conturul extremităţilor este şlefuit de 2 suprafeţe articulare
simetrice plasate la baza arcului neural destinate articulării cu capul coastei.
♦ Faţa articulară caudală este aplatizată sau excavată şi se
articulează, de obicei, cu proeminenţa vertebrei următoare. În regiunea toracală se
observă feţele costale caudale dispuse simetric pe contur. După aspectul feţelor
articulare ale corpurilor vertebrelor se disting vertebre de tip:
> amficelic (scobite la ambele capete);
> procelic (scobite cranial);
> opistolic (scobite caudal);
> amficirţian (bombate la ambele capete);
> amfiplatin (ambele extremităţi sunt plate);
> epihipic (cu capetele in formă de şa).
În general, la mamifere, vertebrele sunt de tip amfiplatin (cu excepţia
taurinelor şi cabalinelor unde vertebrele sunt de tip opistocelic exagerat în special
în regiunea cervicală. În regiunea coccigiană, vertebrele sunt bombate la ambele
capete (de tip amficirţian). La păsări, în regiunea cervicală, vertebrele sunt de tip
epihipic.Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale similare ale
vertebrelor precedente, canalul rahidian. Arcul vertebral este format din 2 lame
osoase simetrice care se deprind de la nivelul marginilor laterale ale feţei
superioare, converg dorsal şi se unesc, între ele, pentru a delimita plafonul
tunelului neural.Canalul vertebral prezintă o apofiză de înălţime variabilă
dispusă pe linia mediană denumită apofiză spinoasă. Prin articularea a 2 vertebre
succesive incizurile intervetebrale sunt transformate în găuri intervertebrale
(sau de conjugare) şi reprezintă orificiile prin care nervii rahidieni părăsesc
canalul neural. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize şi formaţiuni
articulare. Astfel, la baza apofizei spinoase toate vertebrele prezintă câte 2 apofize
articulare craniale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate dorsal şi 2
apofize articulare caudale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate ventral.
De o parte şi de alta a arcului vertebral se detaşează apofizele transverse a căror
formă şi dimensiune variază de la o regiune la alta.
În regiunea cervicală, apofizele transverse sunt lăţite, bicuspide şi străbătute,
la bază, de câte o gaură transversă transformată într-un veritabil conduct.
În regiunea toracală, apofizele transverse sunt şlefuite de suprafeţele
articulare pentru tuberculul costal.
În regiunea lombară, apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate în
sens lateral şi se detaşează atât de pe corp cât şi de pe arc, fiind considerate ca o
,,coastă rudimentară" sudată la vertebra lombară denumită apofiză costiformă.
Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei
vertebrale, astfel că formula vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie.
Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate
mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului. Corpul vertebrelor este
dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa ventrală, cu o creastă şi uneori se
termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o dezvoltare exagerată a
apofizelor articulare .Apofizele spinoase cervicale sunt reduse şi cresc în
dimensiuni în sensul caudal. Apofizele transverse sunt relativ dezvoltate,
alungite cranio-caudal şi despărţite în 2 cuspide (sau tuberculi) unite printr-o
creastă. Baza apofizelor transverse este perforată de conductul transvers prin care
trece artera vertebrală. La toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei vertebre,
incizurile vertebrale sunt extrem de largi şi adânci.Vertebrele cervicale (I-
denumită atlas şi II-denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de
restul vertebrelor din regiunea gâtului, fiind adaptate pentru susţinerea craniului şi
mobilitatea poliaxială a capului.
La păsări, vertebrele cervicale sunt în număr variabil cu specia (14-
găină; 15-raţă şi 18-gâscă), astfel încât, regiunea cervicală are aspectul literei
„S". Faţa terminală cranială a vertebrelor este concavă în sens transversal şi
convexă dorso-ventral. Faţa terminală caudală este convexă transversal şi
concavă dorso-ventral. Apofizele transverse au aspectul unor tuberculi aşezaţi
sub apofizele articulare craniale, perforate de gaura transversă şi continuate
caudal cu o apofiză stiloidă.
♦ Atlasul este prima vertebră a regiunii cervicale, are o conformaţie
specifică în vederea articulării cu craniul. Corpul vertebrei este modificat astfel
încât se reduce la un arc ventral şi conferă vertebrei un aspect aproximativ inelar.
Apofizele transverse sunt lăţite şi detaşate sub forma unor aripi.Faţa dorsală
formează planşeul canalului neural şi este excavată de apofiza odontoidă care
ajunge (de ex. la carnasiere) până la marginea cranială a atlasului.Arcul dorsal
este redus şi prezintă un tubercul delimitat, în planul anterior, de 2 fosete reduse.
Apofizele transverse (sau aripile atlasului) au forma unor lame lăţite şi
cu marginile libere, în general, îngroşate şi tuberoase. Dimensiunile aripilor
atlasului sunt direct proporţionale cu dezvoltarea apofizei spinoase a axis-ului.
Marginea cranială a aripii atlasului este perforată de gaura alară care, de ex. la
carnasiere, este transformată într-o incizură. Gaura vertebrală laterală este
dispusă cranio-medial şi legată de gaura alară, printr-un conduct alar. Gaura
transversă este plasată caudal şi orientată vertical (la câine) şi/sau orizontal (la
pisică şi iepure).
Axisul este cea de-a 2-a vertebră cervicală ce se caracterizează printr-un
corp foarte dezvoltat la care se adaugă, anterior, o prelungire denumită apofiză
odontoidă (semiconică la cal, aspect de jgheab la rumegătoare şi conică la suine,
carnivore şi leporide) şi dorsal, la nivelul arcului vertebral, o apofiză spinoasă.
Corpul vertebrei prezintă 2 feţe: dorsală (aspră) şi ventrală (prevăzută
cu o creastă bine detaşată care se termină uneori cu un tubercul vertebral ventral,
tras caudal). Extremitatea cranială prezintă apofiza odontoidă care se articulează
cu arcul vertebral ventral al atlasului Extremitatea caudală se articulează cu capul
articular al vertebrei a III-a cervicală şi apare mult excavată. La limita dintre corp
şi arcul vertebral se detaşează, simetric, apofizele transverse orientate caudal şi
perforate, la bază, de conductul transvers. Celelalte vertebre cervicale se
aseamănă între ele, având corpul alungit şi o apofiză spinoasă în descreştere
Vertebrele toracale. La mamiferele domestice, vertebrele toracale se
aseamănă mult cu vertebra tip. Comparativ cu vertebrele din regiunea cervicală,
corpul vertebrei toracale este mai redus. Extremitatea cranială este mai puţin
proeminentă, iar extremitatea caudală mult mai puţin excavată. La mamiferele
mici, vertebrele toracale se încadrează în tipul amfiplatin.
Pe circumferinţa extremităţilor-cranială şi caudală-sunt şlefuite suprafeţe
concave pentru articularea cu capul coastei denumite fovei costale-cranială şi caudală.
Feţele articulare caudale se micşorează treptat spre ultima vertebră, astfel
că, ultima vertebră toracală este lipsită de aceste suprafeţe. Apofiza spinoasă este
exagerat de dezvoltată (lăţită la rumegătoare şi porc, aciculată la carnivore şi
iepure), astfel că lungimea acesteia creşte începând de la prima vertebră toracală
şi până în dreptul vertebrelor a III-a şi/sau a IV-a după care încep să scadă spre
planul posterior şi rămâne constantă la ultimele vertebre.
Apofizele transverse sunt scurte, dirijate lateral, prezintă-la extremitatea
liberă-o suprafaţă articulară costo-transversală.
Vertebrele lombare variază ca număr şi formă în funcţie de specie şi
modul de viaţă al animalelor. Conformaţia acestor vertebre este determinată de
mecanica regiunii lombare a coloanei vertebrale.
Regiunea lombară a coloanei vertebrale este mult mai mobilă decât
celelalte regiuni datorită creşterii în volum a apofizelor articulare craniale care
se unesc la toate speciile cu apofizele mamilare şi realizează apofizele mamilo-
articulare. Apofizele spinoase şi mamilo-articulare au orientare cranială şi o
anticlinie pronunţată.
Apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate, dirijate lateral,
extremităţile rotunjite la cal şi oaie, cu spine accesorii la bou, lăţite la carnivore.
Apofizele mamilare sunt excesiv de dezvoltate la iepure astfel încât apar la fel de
înalte ca şi apofiza spinoasă. Apofizele accesorii se întâlnesc pe incizura vertebrală
caudală numai la carnivore şi iepure. Apofizele articulare craniale şi caudale sunt
individualizate, dezvoltate şi cu suprafeţe articulare orientate vertical. La
rumegătoare şi porc, apofizele articulare craniale au suprafeţele articulare orientate
medial (concavo-convexe, de jos în sus), având aspect de coarne de zimbru, iar
apofizele articulare caudale orientate lateral (convexo-conave, de jos în sus).
Corpul vertebrelor lombare este masiv, lung şi aplatizat dorso-ventral.
Lungimea corpului vertebrelor este determinată de necesitatea de alungire a regiunii.
Extremităţile articulare (craniale şi caudale) ale vertebrelor lombare sunt
aproape amfiplatine. Creasta vertebrală ventrală este îngroşată, evidentă numai
la primele vertebre şi bine detaşată şi tăioasă.
La păsări, vertebrele lombare şi sacrale (14) se sudează într-o singură
piesă osoasă denumită os lombo-sacral. Apofizele transverse sunt individualizate,
evidente şi adăpostesc, pe faţa ventrală, lojile renale.
Vertebrele sacrale. La speciile domestice, vertebrele sacrale sunt sudate,
între ele, mai mult sau mai puţin şi formează o piesă unică denumită sacrum. Din
unirea găurilor vertebrale se formează un canal sacral ce comunică cu exteriorul
prin orificiile supra- şi sub-sacrale.
Osul sacrum se articulează cu centura pelvină cu care delimitează
cavitatea pelvină. Are o formă triunghiulară la majoritatea speciilor, cu vârful
orientat înapoi şi uşor aplatizat dorso-ventral. Extremitatea cranială (sau baza)
reprezintă, de fapt, prima vertebră sacrală.
Apofizele transverse proemină foarte mult la nivelul primei vertebre
sacrale şi formează aripile sacrum-ului ce fac legătura cu cele 2 coxale, prin 2
suprafeţe articulare corespondente.
Apofizele articulare craniale sunt evidente la prima vertebră.
Faţa dorsală a sacrum-ului prezintă, pe linia mediană, o creastă sacrală
mediană (sau spina sacrală) rezultată din sudarea apofizelor spinoase. De o parte
şi de alta a spinei sacrale se deschid găurile suprasacrale care comunică cu canalul
sacral şi reprezintă locul de emergenţă a ramurilor dorsale ale nervilor rahidieni.
Faţa articulară cranială este eliptică, uşor convexă, flancată de apofizele
transverse ale primei vertebre sacrale, foarte dezvoltate la cal, bou, oaie şi
îngroşate la porc, formând aripile sacrale. Aceste aripi sunt şlefuite de câte o
suprafaţă auriculară pentru articulare orientate oblic-la animalele mari şi vertical-
la porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac.
Faţa articulară caudală este plană şi destinată articulării cu prima
vertebră coccigienă. Arcul vertebral şi apofizele articulare ale ultimei vertebre
sacrale sunt bine dezvoltate la carnasiere.
Vertebrele caudale sunt variabile numeric în funcţie de specie şi
constituie baza anatomică osoasă a regiunii cozii. Au rol în echilibru (la
carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele caudale sunt mult mai
reduse decât vertebrele din celelalte regiuni.
La toate speciile, primele vertebre caudale formează un arc neural dorsal,
iar la unele specii un rudiment de arc hemal (carnasiere). Începând cu vertebra a
IV-a caudală corpul vertebral se reduce, iar apofizele arcuale se simplifică treptat
până la completa lor dispariţie.
Coastele sunt oase alungite şi simetrice ce se articulează dorsal cu coloana
vertebrală şi ventral cu sternul formând împreună scheletul toracelui. Coastele
sunt recurbate în arc şi formate din 2 porţiuni: dorsală-denumită coasta
propriu-zisă şi ventrală-mai scurtă denumită cartilajul costal. Numărul
perechilor de coaste este variabil cu specia şi egal cu numărul vertebrelor din
regiunea dorsală a coloanei vertebrale
În funcţie de modalitatea de fixare pe stern, există 3 tipuri de coaste:
> sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală, direct cu
sternul;
> asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin extremitatea
ventrală (prevăzută cu cartilajul costal) şi pericondru;
> flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă şi sunt lipsite de
sprijin pe stern.
O coastă prezintă 1 corp şi 2 extremităţi-proximală şi distală. Corpul
coastelor este arcuit, alungit, curbat, turtit dintr-o parte în alta şi prezintă 2 feţe:
medială-concavă în sens dorso-ventral şi laterală-convexă. Gradul de arcuire al
coastelor este maxim la perechea a 8-a şi rămâne constant până la perechea a 13-a.
Extremitatea ventrală a coastei se articulează sinartrodial cu cartilajul costal.
Extremitatea superioară a coastei are un gât scurt, tuberculul costal este şters iar
suprafeţele articulare de la ultimele coaste lipsesc.
Cartilajele costale sunt aproximativ cilindrice, uşor turtite, au lungimea şi
grosimea variabile şi se articulează sinartrodial, în planul dorsal cu coasta şi în
planul ventral cu sternul-la coastele sternale. Totalitatea cartilajelor costale
asternale formează un arc cartilaginos mobil denumit hipocondru (sau arcadă
hipocondrală).
La păsări, numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee şi
9-la palmipede. Coastele sunt alcătuite din 2 porţiuni distincte: dorsală şi
ventrală. Corpul costal este turtit latero-medial şi prezintă, la jumătatea marginii
caudale, o apofiză uncinee, sprijinită, pe faţa laterală a coastei următoare.
Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la galinacee) sau 6 (la
palmipede) perechi sunt sternale, iar ultima pereche este asternală
Sternul se dispune în planul ventral al corpului, la jumătatea anterioară a
trunchiului. Apare ca o piesă osteo-cartilaginoasă formată din sternebre articulate
între ele prin cartilaje. De o parte şi de cealaltă, marginile sternului sunt prevăzute
cu incizuri costale destinate articulării cu: cartilajele coastelor sternale,
clavicula (la mamiferele cleidale) şi caracoidul (la păsări).
Numărul şi forma sternebrelor sunt variabile în funcţie de specie: 6-la cal,
7-la rumegătoarele mari şi mici, 6-la suine, 5-7 la leporide, 8 la canide şi felinae
(de natură osoasă şi cu aspect cilindric). Sternul prezintă 3 porţiuni:
> manubriul sternal (sau presternul)-este reprezentat de prima sternebră care
se articulează cu cartilajele primei perechi de coaste şi, în plan rostral,
prezintă o apofiză cartilaginoasă denumită apendice traheal sternal;
> corpul sternului (sau mezosternul)-are formă diferită în funcţie de
conformaţia sternebrelor, este aplatizat dorso-ventral sau lateral, datorită
prezenţei, pe faţa ventrală, a unei creste (sau carene) sternale care îi conferă
un aspect trifaciat (la leporide).
> -apendicele xifoid (sau poststernul)-este reprezentat de o apofiză
cartilaginoasă de forma unei palete lăţită dorso-ventral, cu marginile rotunjite,
orientată caudal ce reprezintă baza anatomică a regiunii epigastrice.
şi se caracterizează prin forma alungită, simetria bilaterală şi metameria
elementelor componente.
Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului. Este
alcătuit din piese osoase articulate între ele denumite vertebre (lat. ,,verto-ere"-a
se întoarce; os răsucit) şi se sistematizează în 5 regiuni distincte: cervicală,
toracică, lombară, sacrală şi caudală. Dar, indiferent de regiunea căreia îi
aparţine, datorită planului comun de organizare, orice vertebră prezintă caracterele
tipice care o deosebesc de oricare alt os din organism.
Vertebra „ideală", care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor
vertebrelor este denumită vertebră tip.
Vertebra tip este formată din corpul vertebrei. Pe faţa dorsală se observă
arcul vertebral
Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată lungimea
rahisului. Prezintă 4 feţe din care 2-la extremităţile cranială şi caudală-articulare
şi 2-dorsală şi ventrală-nearticulare.
♦ Faţa dorsală a tuturor vertebrelor formează planşeul canalului
neural în care se adăposteşte măduva spinării, are o formă plană, 2 suprafeţe
triunghiulare rugoase, convergente şi perforate de găurile vasculare.
♦ Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi prevăzută de o
linie sagitală şi o creastă vertebrală ventrală.
♦ Faţa articulară cranială poate fi plană sau convexă, în funcţie de
specie şi/sau regiune. Se articulează cu faţa caudală a vertebrei precedente. În
regiunea toracală, conturul extremităţilor este şlefuit de 2 suprafeţe articulare
simetrice plasate la baza arcului neural destinate articulării cu capul coastei.
♦ Faţa articulară caudală este aplatizată sau excavată şi se
articulează, de obicei, cu proeminenţa vertebrei următoare. În regiunea toracală se
observă feţele costale caudale dispuse simetric pe contur. După aspectul feţelor
articulare ale corpurilor vertebrelor se disting vertebre de tip:
> amficelic (scobite la ambele capete);
> procelic (scobite cranial);
> opistolic (scobite caudal);
> amficirţian (bombate la ambele capete);
> amfiplatin (ambele extremităţi sunt plate);
> epihipic (cu capetele in formă de şa).
În general, la mamifere, vertebrele sunt de tip amfiplatin (cu excepţia
taurinelor şi cabalinelor unde vertebrele sunt de tip opistocelic exagerat în special
în regiunea cervicală. În regiunea coccigiană, vertebrele sunt bombate la ambele
capete (de tip amficirţian). La păsări, în regiunea cervicală, vertebrele sunt de tip
epihipic.Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale similare ale
vertebrelor precedente, canalul rahidian. Arcul vertebral este format din 2 lame
osoase simetrice care se deprind de la nivelul marginilor laterale ale feţei
superioare, converg dorsal şi se unesc, între ele, pentru a delimita plafonul
tunelului neural.Canalul vertebral prezintă o apofiză de înălţime variabilă
dispusă pe linia mediană denumită apofiză spinoasă. Prin articularea a 2 vertebre
succesive incizurile intervetebrale sunt transformate în găuri intervertebrale
(sau de conjugare) şi reprezintă orificiile prin care nervii rahidieni părăsesc
canalul neural. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize şi formaţiuni
articulare. Astfel, la baza apofizei spinoase toate vertebrele prezintă câte 2 apofize
articulare craniale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate dorsal şi 2
apofize articulare caudale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate ventral.
De o parte şi de alta a arcului vertebral se detaşează apofizele transverse a căror
formă şi dimensiune variază de la o regiune la alta.
În regiunea cervicală, apofizele transverse sunt lăţite, bicuspide şi străbătute,
la bază, de câte o gaură transversă transformată într-un veritabil conduct.
În regiunea toracală, apofizele transverse sunt şlefuite de suprafeţele
articulare pentru tuberculul costal.
În regiunea lombară, apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate în
sens lateral şi se detaşează atât de pe corp cât şi de pe arc, fiind considerate ca o
,,coastă rudimentară" sudată la vertebra lombară denumită apofiză costiformă.
Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei
vertebrale, astfel că formula vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie.
Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate
mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului. Corpul vertebrelor este
dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa ventrală, cu o creastă şi uneori se
termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o dezvoltare exagerată a
apofizelor articulare .Apofizele spinoase cervicale sunt reduse şi cresc în
dimensiuni în sensul caudal. Apofizele transverse sunt relativ dezvoltate,
alungite cranio-caudal şi despărţite în 2 cuspide (sau tuberculi) unite printr-o
creastă. Baza apofizelor transverse este perforată de conductul transvers prin care
trece artera vertebrală. La toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei vertebre,
incizurile vertebrale sunt extrem de largi şi adânci.Vertebrele cervicale (I-
denumită atlas şi II-denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de
restul vertebrelor din regiunea gâtului, fiind adaptate pentru susţinerea craniului şi
mobilitatea poliaxială a capului.
La păsări, vertebrele cervicale sunt în număr variabil cu specia (14-
găină; 15-raţă şi 18-gâscă), astfel încât, regiunea cervicală are aspectul literei
„S". Faţa terminală cranială a vertebrelor este concavă în sens transversal şi
convexă dorso-ventral. Faţa terminală caudală este convexă transversal şi
concavă dorso-ventral. Apofizele transverse au aspectul unor tuberculi aşezaţi
sub apofizele articulare craniale, perforate de gaura transversă şi continuate
caudal cu o apofiză stiloidă.
♦ Atlasul este prima vertebră a regiunii cervicale, are o conformaţie
specifică în vederea articulării cu craniul. Corpul vertebrei este modificat astfel
încât se reduce la un arc ventral şi conferă vertebrei un aspect aproximativ inelar.
Apofizele transverse sunt lăţite şi detaşate sub forma unor aripi.Faţa dorsală
formează planşeul canalului neural şi este excavată de apofiza odontoidă care
ajunge (de ex. la carnasiere) până la marginea cranială a atlasului.Arcul dorsal
este redus şi prezintă un tubercul delimitat, în planul anterior, de 2 fosete reduse.
Apofizele transverse (sau aripile atlasului) au forma unor lame lăţite şi
cu marginile libere, în general, îngroşate şi tuberoase. Dimensiunile aripilor
atlasului sunt direct proporţionale cu dezvoltarea apofizei spinoase a axis-ului.
Marginea cranială a aripii atlasului este perforată de gaura alară care, de ex. la
carnasiere, este transformată într-o incizură. Gaura vertebrală laterală este
dispusă cranio-medial şi legată de gaura alară, printr-un conduct alar. Gaura
transversă este plasată caudal şi orientată vertical (la câine) şi/sau orizontal (la
pisică şi iepure).
Axisul este cea de-a 2-a vertebră cervicală ce se caracterizează printr-un
corp foarte dezvoltat la care se adaugă, anterior, o prelungire denumită apofiză
odontoidă (semiconică la cal, aspect de jgheab la rumegătoare şi conică la suine,
carnivore şi leporide) şi dorsal, la nivelul arcului vertebral, o apofiză spinoasă.
Corpul vertebrei prezintă 2 feţe: dorsală (aspră) şi ventrală (prevăzută
cu o creastă bine detaşată care se termină uneori cu un tubercul vertebral ventral,
tras caudal). Extremitatea cranială prezintă apofiza odontoidă care se articulează
cu arcul vertebral ventral al atlasului Extremitatea caudală se articulează cu capul
articular al vertebrei a III-a cervicală şi apare mult excavată. La limita dintre corp
şi arcul vertebral se detaşează, simetric, apofizele transverse orientate caudal şi
perforate, la bază, de conductul transvers. Celelalte vertebre cervicale se
aseamănă între ele, având corpul alungit şi o apofiză spinoasă în descreştere
Vertebrele toracale. La mamiferele domestice, vertebrele toracale se
aseamănă mult cu vertebra tip. Comparativ cu vertebrele din regiunea cervicală,
corpul vertebrei toracale este mai redus. Extremitatea cranială este mai puţin
proeminentă, iar extremitatea caudală mult mai puţin excavată. La mamiferele
mici, vertebrele toracale se încadrează în tipul amfiplatin.
Pe circumferinţa extremităţilor-cranială şi caudală-sunt şlefuite suprafeţe
concave pentru articularea cu capul coastei denumite fovei costale-cranială şi caudală.
Feţele articulare caudale se micşorează treptat spre ultima vertebră, astfel
că, ultima vertebră toracală este lipsită de aceste suprafeţe. Apofiza spinoasă este
exagerat de dezvoltată (lăţită la rumegătoare şi porc, aciculată la carnivore şi
iepure), astfel că lungimea acesteia creşte începând de la prima vertebră toracală
şi până în dreptul vertebrelor a III-a şi/sau a IV-a după care încep să scadă spre
planul posterior şi rămâne constantă la ultimele vertebre.
Apofizele transverse sunt scurte, dirijate lateral, prezintă-la extremitatea
liberă-o suprafaţă articulară costo-transversală.
Vertebrele lombare variază ca număr şi formă în funcţie de specie şi
modul de viaţă al animalelor. Conformaţia acestor vertebre este determinată de
mecanica regiunii lombare a coloanei vertebrale.
Regiunea lombară a coloanei vertebrale este mult mai mobilă decât
celelalte regiuni datorită creşterii în volum a apofizelor articulare craniale care
se unesc la toate speciile cu apofizele mamilare şi realizează apofizele mamilo-
articulare. Apofizele spinoase şi mamilo-articulare au orientare cranială şi o
anticlinie pronunţată.
Apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate, dirijate lateral,
extremităţile rotunjite la cal şi oaie, cu spine accesorii la bou, lăţite la carnivore.
Apofizele mamilare sunt excesiv de dezvoltate la iepure astfel încât apar la fel de
înalte ca şi apofiza spinoasă. Apofizele accesorii se întâlnesc pe incizura vertebrală
caudală numai la carnivore şi iepure. Apofizele articulare craniale şi caudale sunt
individualizate, dezvoltate şi cu suprafeţe articulare orientate vertical. La
rumegătoare şi porc, apofizele articulare craniale au suprafeţele articulare orientate
medial (concavo-convexe, de jos în sus), având aspect de coarne de zimbru, iar
apofizele articulare caudale orientate lateral (convexo-conave, de jos în sus).
Corpul vertebrelor lombare este masiv, lung şi aplatizat dorso-ventral.
Lungimea corpului vertebrelor este determinată de necesitatea de alungire a regiunii.
Extremităţile articulare (craniale şi caudale) ale vertebrelor lombare sunt
aproape amfiplatine. Creasta vertebrală ventrală este îngroşată, evidentă numai
la primele vertebre şi bine detaşată şi tăioasă.
La păsări, vertebrele lombare şi sacrale (14) se sudează într-o singură
piesă osoasă denumită os lombo-sacral. Apofizele transverse sunt individualizate,
evidente şi adăpostesc, pe faţa ventrală, lojile renale.
Vertebrele sacrale. La speciile domestice, vertebrele sacrale sunt sudate,
între ele, mai mult sau mai puţin şi formează o piesă unică denumită sacrum. Din
unirea găurilor vertebrale se formează un canal sacral ce comunică cu exteriorul
prin orificiile supra- şi sub-sacrale.
Osul sacrum se articulează cu centura pelvină cu care delimitează
cavitatea pelvină. Are o formă triunghiulară la majoritatea speciilor, cu vârful
orientat înapoi şi uşor aplatizat dorso-ventral. Extremitatea cranială (sau baza)
reprezintă, de fapt, prima vertebră sacrală.
Apofizele transverse proemină foarte mult la nivelul primei vertebre
sacrale şi formează aripile sacrum-ului ce fac legătura cu cele 2 coxale, prin 2
suprafeţe articulare corespondente.
Apofizele articulare craniale sunt evidente la prima vertebră.
Faţa dorsală a sacrum-ului prezintă, pe linia mediană, o creastă sacrală
mediană (sau spina sacrală) rezultată din sudarea apofizelor spinoase. De o parte
şi de alta a spinei sacrale se deschid găurile suprasacrale care comunică cu canalul
sacral şi reprezintă locul de emergenţă a ramurilor dorsale ale nervilor rahidieni.
Faţa articulară cranială este eliptică, uşor convexă, flancată de apofizele
transverse ale primei vertebre sacrale, foarte dezvoltate la cal, bou, oaie şi
îngroşate la porc, formând aripile sacrale. Aceste aripi sunt şlefuite de câte o
suprafaţă auriculară pentru articulare orientate oblic-la animalele mari şi vertical-
la porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac.
Faţa articulară caudală este plană şi destinată articulării cu prima
vertebră coccigienă. Arcul vertebral şi apofizele articulare ale ultimei vertebre
sacrale sunt bine dezvoltate la carnasiere.
Vertebrele caudale sunt variabile numeric în funcţie de specie şi
constituie baza anatomică osoasă a regiunii cozii. Au rol în echilibru (la
carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele caudale sunt mult mai
reduse decât vertebrele din celelalte regiuni.
La toate speciile, primele vertebre caudale formează un arc neural dorsal,
iar la unele specii un rudiment de arc hemal (carnasiere). Începând cu vertebra a
IV-a caudală corpul vertebral se reduce, iar apofizele arcuale se simplifică treptat
până la completa lor dispariţie.
Coastele sunt oase alungite şi simetrice ce se articulează dorsal cu coloana
vertebrală şi ventral cu sternul formând împreună scheletul toracelui. Coastele
sunt recurbate în arc şi formate din 2 porţiuni: dorsală-denumită coasta
propriu-zisă şi ventrală-mai scurtă denumită cartilajul costal. Numărul
perechilor de coaste este variabil cu specia şi egal cu numărul vertebrelor din
regiunea dorsală a coloanei vertebrale
În funcţie de modalitatea de fixare pe stern, există 3 tipuri de coaste:
> sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală, direct cu
sternul;
> asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin extremitatea
ventrală (prevăzută cu cartilajul costal) şi pericondru;
> flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă şi sunt lipsite de
sprijin pe stern.
O coastă prezintă 1 corp şi 2 extremităţi-proximală şi distală. Corpul
coastelor este arcuit, alungit, curbat, turtit dintr-o parte în alta şi prezintă 2 feţe:
medială-concavă în sens dorso-ventral şi laterală-convexă. Gradul de arcuire al
coastelor este maxim la perechea a 8-a şi rămâne constant până la perechea a 13-a.
Extremitatea ventrală a coastei se articulează sinartrodial cu cartilajul costal.
Extremitatea superioară a coastei are un gât scurt, tuberculul costal este şters iar
suprafeţele articulare de la ultimele coaste lipsesc.
Cartilajele costale sunt aproximativ cilindrice, uşor turtite, au lungimea şi
grosimea variabile şi se articulează sinartrodial, în planul dorsal cu coasta şi în
planul ventral cu sternul-la coastele sternale. Totalitatea cartilajelor costale
asternale formează un arc cartilaginos mobil denumit hipocondru (sau arcadă
hipocondrală).
La păsări, numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee şi
9-la palmipede. Coastele sunt alcătuite din 2 porţiuni distincte: dorsală şi
ventrală. Corpul costal este turtit latero-medial şi prezintă, la jumătatea marginii
caudale, o apofiză uncinee, sprijinită, pe faţa laterală a coastei următoare.
Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la galinacee) sau 6 (la
palmipede) perechi sunt sternale, iar ultima pereche este asternală
Sternul se dispune în planul ventral al corpului, la jumătatea anterioară a
trunchiului. Apare ca o piesă osteo-cartilaginoasă formată din sternebre articulate
între ele prin cartilaje. De o parte şi de cealaltă, marginile sternului sunt prevăzute
cu incizuri costale destinate articulării cu: cartilajele coastelor sternale,
clavicula (la mamiferele cleidale) şi caracoidul (la păsări).
Numărul şi forma sternebrelor sunt variabile în funcţie de specie: 6-la cal,
7-la rumegătoarele mari şi mici, 6-la suine, 5-7 la leporide, 8 la canide şi felinae
(de natură osoasă şi cu aspect cilindric). Sternul prezintă 3 porţiuni:
> manubriul sternal (sau presternul)-este reprezentat de prima sternebră care
se articulează cu cartilajele primei perechi de coaste şi, în plan rostral,
prezintă o apofiză cartilaginoasă denumită apendice traheal sternal;
> corpul sternului (sau mezosternul)-are formă diferită în funcţie de
conformaţia sternebrelor, este aplatizat dorso-ventral sau lateral, datorită
prezenţei, pe faţa ventrală, a unei creste (sau carene) sternale care îi conferă
un aspect trifaciat (la leporide).
> -apendicele xifoid (sau poststernul)-este reprezentat de o apofiză
cartilaginoasă de forma unei palete lăţită dorso-ventral, cu marginile rotunjite,
orientată caudal ce reprezintă baza anatomică a regiunii epigastrice.
2.1.4 Scheletul capului
Capul osos reprezintă acea parte a scheletului destinată protecţiei
encefalului şi extremităţii anterioare a aparatului digestiv şi respirator. Este
alcătuit din 2 părţi:
> neurocraniul (sau craniul propriu-zis)
> masivul facial (sau splanchnocraniul)
La mamiferele domestice craniul este mult alungit antero-posterior pentru
că masivul facial (sau partea viscerală) se dispune înaintea părţii neurale. A
lungirea aparent exagerată a masivului facial este determinată de importanţa pe
care o au organele de simţ, aparatul de prehensiune şi masticaţie la speciile de
mamifere domestice. La oasele capului se adaugă oasele complexului hioidian
(aparatul de suport al limbii, faringelui şi laringelui).
Oasele craniului
Craniul cuprinde oasele care contribuie la formarea cavităţii craniene:
occipitalul, parietalul, frontalul, sfenoidul, temporalul şi etmoidul. Oasele
se dispun fie pereche (temporale; parietale; frontale) şi formează pereţii
laterali şi plafonul cutiei craniene fie nepereche (occipital, sfenoid, etmoid) şi
formează baza şi peretele posterior al cutiei craniene.
> Occipitalul se dispune la extremitatea aborală a capului şi face legătura cu
prima vertebrală cervicală. Este un os impar, neregulat ca formă ce delimitează
peretele posterior şi o parte din podeaua cavităţii craniene. Prezintă 2 feţe:
externă (exocraniană) şi internă (endocraniană) şi un contur foarte
neregulat. În plan posterior prezintă gaura occipitală separată, printr-o fosă
condiliană, de 2 condili occipitali biconvecşi. În fundul fosei condiliene se află
gaura nervului hipoglos. Condilii occipitali sunt separaţi, printr-o incizură stilo-
condiliană, de apofizele stiloide (sau jugulare). Faţa endocraniană este
acoperită de amprentele circumvoluţiunilor cerebeloase, protuberanţa
occipitală internă (opusă celei externe) şi creasta sagitală internă.
> Parietalul este un os par, lat şi de acoperire ce participă la formarea plafonului
cutiei cranine. Este format din 2 plăci osoase sudate pe linia mediană la nivelul
suturii sagitale şi situat lateral (la carnasiere). Prezintă 2 feţe:exocraniană-
convexă şi netedă şi endocraniană-concavă în ambele sensuri.
Interparietalul este reprezentat de un os sudat de timpuriu la occipital şi
dispus înaintea protuberanţei occipitale interne.
> Frontalul este un os masiv, neregulat, situat pe faţa dorsală a capului osos,
sudat, pe linia de simetrie, cu congenerul şi delimitează craniul şi masivul facial.
Prezintă 3 porţiuni: frontală, nazală şi orbito-temporală. Faţa exocraniană
prezintă o suprafaţă frontală de formă triunghiulară, netedă, de pe laturile căreia
se detaşează procesul orbital (sau zigomatic). Faţa endocraniană prezintă o
lamă osoasă transversală care se uneşte, în planul ventral cu etmoidul.
^ Etmoidul este un os impar plasat în porţiunea rostrală a craniului şi
delimitează peretele anterior al cavităţii craniene. Este format dintr-o lamă
perpendiculară plasată în planul median, o lamă cribiformă perpendiculară pe
prima dispusă transversal şi 2 mase laterale ce alcătuiesc labirintul etmoidal.
Lama perpendiculară se prelungeşte, în sens rostral, cu septum-ul nazal şi, în
sens aboral, pătrunde în cavitatea craniană prin apofiza crista galli. Labirintul
etmoidal este format din numeroase volute etmoidale suprapuse, învelite şi
protejate, la exterior, de o lamă osoasă extrem de fină denumită lamă papiracee
(sau orbitară). Volutele etmoidale sunt acoperite de o mucoasă de tip olfactiv
de la nivelul căreia, prelungirile celulelor senzoriale părăsesc etmoidul prin
orificiile lamei cribiforme pentru a ajunge la lobii olfactivi.
^ Sfenoidul este un os impar plasat la baza craniului în continuarea orală a
porţiunii bazilare a occipitalului. Este format din porţiunile: rostrală-denumită
presfenoid, caudală-denumită bazisfenoid şi mediană -denumită corpul
sfenoidului. De pe corpul sfenoidului se detaşează, în sens lateral, 2 perechi de
aripi: una cu dispunere orală, este mai dezvoltată şi aparţine presfenoidului, şi
cealaltă mai redusă, cu dispunere aborală şi aparţine bazisfenoidului Faţa
exocraniană este convexă în sens transversal şi prezintă, de o parte şi de
cealaltă a corpului sfenoidului câte o incizură pterigoidiană care, se
continuă, cu canalul pterigoidian ce se deschide în hiatul orbitar În hiatul
orbitar se deschid 7 orificii: pterigoidian, alar, trochlear-pentru nervul
trochlear, optic, fisura orbitală, gaura rotundă-pentru nervul maxilar şi
gaura etmoidală. Pe faţa dorsală a bazisfenoidului se află o depresiune
centrală denumită fosă hipofizară (sau şaua turcească) perforată lateral de
canalul cranio-faringian. De o parte şi de alta se află 4 ş anţuri sagitale
paramediane: carotidian, cavernos, maxilar şi trochlear.
Temporalul este un os par dispus pe părţile laterale ale cutiei craniene de
o parte şi de alta a bazioccipitalului şi este format din:
♦ porţiunea pietroasă-formează împreună cu porţiunea timpanică o piesă
unică şi piramidală care, datorită legăturii cu organul auditiv, este denumită
porţiune auriculară;
♦ porţiunea squamoasă (sau solzoasă)-contribuie la formarea pereţilor laterali
ai craniului şi, prin formaţiunile de la baza procesului zigomatic la realizarea
articulaţiei temporo-mandibulare.
♦ piramida temporalului-ocupă spaţiul delimitat de occipital, parietal,
porţiunea squamoasă a temporalului şi bazisfenoid şi are axul mare cu vârful
orientat oblic, în sensul dorso-caudal.
Oasele feţei
Splanchnocraniul cuprinde oasele care contribuie la delimitarea
cavităţilor nazală şi bucală: nazalul, lacrimalul, maxilarul, incisivul, palatinul,
pterigoidul, vomerul, corneţii nazali, mandibula şi complexul hioidian.
^ Nazalul este un os de formă triunghiulară cu vârful orientat rostral, dispus pe faţa
dorsală a capului şi formează baza anatomică osoasă a regiunii nazale. Se sudează,
în planul median, cu simetricul şi formează creasta longitudinală internă. În
planul aboral, se sudează cu frontalul, printr-o margine convexă şi în planul lateral
cu lacrimalul, maxilarul şi incisivul. Extremitatea anterioară a nazalului are un
aspect stiloid şi contribuie la formarea incizurii nazo-incisive.. Faţa internă este
concavă în sens transversal şi formează plafonul cavităţii nazale. În sens
longitudinal, în treimea laterală a nazalului se observă creasta etmoidală-locul de
implantare a cornetului nazo-turbinal (sau cornetul nazal dorsal).
^ Lacrimalul este cel mai redus os al feţei dispus la marginea orală a orbitei
contribuind la delimitarea acestei porţiuni a orbitei. Prezintă 2 feţe: externă şi
internă şi o circumferinţă. Faţa externă se împarte în 2 porţiuni: facială şi
orbitară separate de o creastă orbitară ce delimitează marginea orbitei. La
nivelul porţiunii faciale se observă un tubercul lacrimal. La nivelul porţiunii
orbitale se găseşte o depresiune adâncă denumită fosa sacului lacrimal în
interiorul căreia se deschide, prin gaura lacrimală, canalul lacrimal.
> Maxilarul este cel mai masiv dintre oasele feţei dispus ventro-lateral de osul
nazal şi participă la delimitarea cavităţilor nazală, orbitară şi bucală. Faţa
externă (sau facială) este uşor convexă, de formă triunghiulară şi vârful rostral.
Prezintă o creastă facială puternică care se termină în planul rostral cu un
tubercul facial (sau spina maxilară) deasupra căreia se află gaura
infraorbitară (sau deschiderea canalului infraorbitar dentar superior). Pe
marginea ventrală a osului, se găsesc alveolele dentare. Înaintea primei alvelole
molare, marginea osului este lipsită de alveole şi formează diastema. În spatele
ultimei alveole dentare molare se află tuberozitatea maxilară. Faţa medială
(sau nazală) formează peretele lateral al cavităţii nazale şi a sinusului maxilar.
Aproape de marginea dorsală se află o creastă maxilo-turbinală pe care se
prinde cornetul nazal ventral, iar deasupra ei, se deschide conductul osos
lacrimal. Deasupra canalului infraorbitar, în planul dorso-caudal se deschide
hiatusul maxilar prin care, sinusul maxilar comunică cu cavitatea nazală. De la
marginea inferioară a feţei nazale se detaşează procesul palatin care, prin sutura
cu simetricul, contribuie la formarea plafonului cavităţii bucale (baza anatomică
osoasă a palatului dur) şi, în acelaşi timp, a planşeului cavităţii nazale.
Incisivul se dispune la extremitatea orală a maxilarului, vizibil pe capul osos
la extremitatea orală, pe faţa ventrală şi dorsală a acestuia. Corpul osului este
plasat rostral şi emite 2 apofize: palatină şi nazală. Faţa labială este netedă,
uşor concavă şi se continuă pe apofiza palatină. Apofiza nazală a incisivului
delimitează, împreună cu spina nazală, incizura nazo-incisivă. Apofiza
palatină completează, în sens rostral, plafonul cavităţii bucale.
Zigomaticul este un os par relativ redus şi dispus pe părţile laterale ale capului
osos. Apare ca „o punte de legătură osoasă" între oasele feţei şi cele ale
craniului, participând la formarea planşeului orbitei şi arcadei zigomatice. Se
articulează prin sinartroză cu apofiza zigomatică a temporalului, cu oasele
lacrimal şi maxilar. Faţa externă prezintă 2 porţiuni-facială şi orbitală-
despărţite de marginea infraorbitară prin care osul participă la delimitarea
orbitei. Extremitatea rostrală a osului este mai lată şi prezintă deasupra
marginii ventrale creasta facială.
Palatinul este un os ce se dispune pe faţa ventrală a capului osos în partea
posterioară a apofizelor palatine ale maxilarelor şi delimitează, la toate
animalele, deschiderile guturale. Apare răsucit şi prezintă 2 porţiuni:
orizontală -plasată rostral şi ventrală -plasată în spatele primei lame. Lama
orizontală completează, în sens aboral, palatul dur şi, prin sutura cu simetrica,
delimitează, prin marginea aborală, orificiul gutural. Lama perpendiculară
delimitează, în sens lateral, orificiile laterale.
Pterigoidul este un os redus ca dimensiune prezent sub forma unei lame
sudate la apofiza pterigoidă a sfenoidului şi lama perpendiculară a palatinului
şi circumscrie deschiderea guturală. Prezintă 2 feţe-laterală şi mediană care
se sudează la creasta pterigopalatină.
^ Vomerul este un os impar dispus pe linia mediană de la presfenoid până la
apofizele palatine ale osului incisiv, are forma unui jgheab aplatizat în sens
transversal şi delimitează porţiunea ventrală a septum-ului nazal. Marginea
dorsală este prevăzută cu un şanţ în care se sprijină septum-ul nazal iar cea
rostrală vine în contact cu apofizele palatine ale osului incisiv.
^ Corneţii nazali sunt formaţiuni osoase perechi de tip papiraceu prinse de pereţii
laterali ai cavităţilor nazale şi răsucite în sensul longitudinal în jurul propriului
ax. În fiecare cavitate nazală există câte 2 corneţi: dorsal (sau nazo-turbinal)
şi ventral (sau maxilo-turbinal).
^ Mandibula este un os impar, care se sudează, prin extremităţile sale orale, mai
mult sau mai puţin, în funcţie de specie, în planul oral. Fiecare extremitate
apare ca un os turtit în sens transversal ce prezintă, în planul rostral, un corp
redus ce formează porţiunea dură a planşeului cavităţii bucale. Acesta se
prelungeşte posterior cu o ramură a mandibulei prin care se articulează cu
temporalul. Corpul mandibulei prezintă:o faţă dorsală şi una ventrală,o
margine orală şi una aborală.Ramurile mandibulare prezintă fiecare câte două
feţe,dintre care una este laterală şi una este medială.
Faţa laterală a mandibulei este netedă, uşor convexă şi se îngustează
rostral într-o gaură mentonieră. Faţa medială (sau linguală) este străbătută de o
proeminenţă denumită linie miliană-pentru inserţie musculară. La nivelul suturii
cu simetrica se află o suprafaţă denumită linie geniană-pentru inserţie musculară.
Marginea dorsală este groasă, prezintă 6 alveole dentare pentru premolarii şi
molarii inferiori. Ramura recurbată a mandibulei are o poziţie aproape
verticală faţă de corp şi prezintă:
♦ faţa laterală-este reprezentată de o scobitură largă şi foarte adâncă denumită
fosă maseterică delimitată de o creastă maseterică;
♦ faţa medială-este excavată de fosa pterigoidă perforată de intrarea în canalul
mandibular, adăposteşte nervul şi vasele sanguine alveolo-mandibulare şi se
deschide, rostral, în dreptul diastemei, prin gaura mentonieră;
♦ margine anterioară-este subţire, concavă şi se continuă, în sens aboral, cu
marginea alveolară a porţiunii molare a corpului mandibulei;
♦ margine aborală-este mai groasă, convexă şi prezintă, în planul ventral, o curbură
maximă denumită unghi mandibular (la carnasiere are aspect de tubercul);
♦ extremitate liberă (sau superioară)-este bifurcată, prezintă un condil
articular susţinut de un gât (în partea posterioară) separat, printr-o incizură
(adâncă) corono-condiliană de apofiza coronoidă (plasată oral).
♦ Apofiza condiliană a mandibulei este alungită, în sens transversal, cu o
suprafaţa articulară, eliptică şi convexă în toate sensurile formând
articulaţia tempo-mandibulară;.
♦ Apofiza coronoidă-este foarte lungă şi dezvoltată, depăşind în plan
dorsal, corpul mandibulei şi reprezintă locul de inserţie musculară pentru
muşchiul temporal.
♦ > Complexul hioidian este alcătuit din piese osoase şi fibro-cartilaginoase
articulate între ele,destinate suspendării limbii, faringelui şi laringelui la
faţa ventrală a capului osos şi între ramurile mandibulei. Cuprinde:
bazihioidul,
procesul
lingual
(sau
entoglosul),
tirohialele,
keratohioidul, epihioidul, stilohioidul şi timpanohioidul.
encefalului şi extremităţii anterioare a aparatului digestiv şi respirator. Este
alcătuit din 2 părţi:
> neurocraniul (sau craniul propriu-zis)
> masivul facial (sau splanchnocraniul)
La mamiferele domestice craniul este mult alungit antero-posterior pentru
că masivul facial (sau partea viscerală) se dispune înaintea părţii neurale. A
lungirea aparent exagerată a masivului facial este determinată de importanţa pe
care o au organele de simţ, aparatul de prehensiune şi masticaţie la speciile de
mamifere domestice. La oasele capului se adaugă oasele complexului hioidian
(aparatul de suport al limbii, faringelui şi laringelui).
Oasele craniului
Craniul cuprinde oasele care contribuie la formarea cavităţii craniene:
occipitalul, parietalul, frontalul, sfenoidul, temporalul şi etmoidul. Oasele
se dispun fie pereche (temporale; parietale; frontale) şi formează pereţii
laterali şi plafonul cutiei craniene fie nepereche (occipital, sfenoid, etmoid) şi
formează baza şi peretele posterior al cutiei craniene.
> Occipitalul se dispune la extremitatea aborală a capului şi face legătura cu
prima vertebrală cervicală. Este un os impar, neregulat ca formă ce delimitează
peretele posterior şi o parte din podeaua cavităţii craniene. Prezintă 2 feţe:
externă (exocraniană) şi internă (endocraniană) şi un contur foarte
neregulat. În plan posterior prezintă gaura occipitală separată, printr-o fosă
condiliană, de 2 condili occipitali biconvecşi. În fundul fosei condiliene se află
gaura nervului hipoglos. Condilii occipitali sunt separaţi, printr-o incizură stilo-
condiliană, de apofizele stiloide (sau jugulare). Faţa endocraniană este
acoperită de amprentele circumvoluţiunilor cerebeloase, protuberanţa
occipitală internă (opusă celei externe) şi creasta sagitală internă.
> Parietalul este un os par, lat şi de acoperire ce participă la formarea plafonului
cutiei cranine. Este format din 2 plăci osoase sudate pe linia mediană la nivelul
suturii sagitale şi situat lateral (la carnasiere). Prezintă 2 feţe:exocraniană-
convexă şi netedă şi endocraniană-concavă în ambele sensuri.
Interparietalul este reprezentat de un os sudat de timpuriu la occipital şi
dispus înaintea protuberanţei occipitale interne.
> Frontalul este un os masiv, neregulat, situat pe faţa dorsală a capului osos,
sudat, pe linia de simetrie, cu congenerul şi delimitează craniul şi masivul facial.
Prezintă 3 porţiuni: frontală, nazală şi orbito-temporală. Faţa exocraniană
prezintă o suprafaţă frontală de formă triunghiulară, netedă, de pe laturile căreia
se detaşează procesul orbital (sau zigomatic). Faţa endocraniană prezintă o
lamă osoasă transversală care se uneşte, în planul ventral cu etmoidul.
^ Etmoidul este un os impar plasat în porţiunea rostrală a craniului şi
delimitează peretele anterior al cavităţii craniene. Este format dintr-o lamă
perpendiculară plasată în planul median, o lamă cribiformă perpendiculară pe
prima dispusă transversal şi 2 mase laterale ce alcătuiesc labirintul etmoidal.
Lama perpendiculară se prelungeşte, în sens rostral, cu septum-ul nazal şi, în
sens aboral, pătrunde în cavitatea craniană prin apofiza crista galli. Labirintul
etmoidal este format din numeroase volute etmoidale suprapuse, învelite şi
protejate, la exterior, de o lamă osoasă extrem de fină denumită lamă papiracee
(sau orbitară). Volutele etmoidale sunt acoperite de o mucoasă de tip olfactiv
de la nivelul căreia, prelungirile celulelor senzoriale părăsesc etmoidul prin
orificiile lamei cribiforme pentru a ajunge la lobii olfactivi.
^ Sfenoidul este un os impar plasat la baza craniului în continuarea orală a
porţiunii bazilare a occipitalului. Este format din porţiunile: rostrală-denumită
presfenoid, caudală-denumită bazisfenoid şi mediană -denumită corpul
sfenoidului. De pe corpul sfenoidului se detaşează, în sens lateral, 2 perechi de
aripi: una cu dispunere orală, este mai dezvoltată şi aparţine presfenoidului, şi
cealaltă mai redusă, cu dispunere aborală şi aparţine bazisfenoidului Faţa
exocraniană este convexă în sens transversal şi prezintă, de o parte şi de
cealaltă a corpului sfenoidului câte o incizură pterigoidiană care, se
continuă, cu canalul pterigoidian ce se deschide în hiatul orbitar În hiatul
orbitar se deschid 7 orificii: pterigoidian, alar, trochlear-pentru nervul
trochlear, optic, fisura orbitală, gaura rotundă-pentru nervul maxilar şi
gaura etmoidală. Pe faţa dorsală a bazisfenoidului se află o depresiune
centrală denumită fosă hipofizară (sau şaua turcească) perforată lateral de
canalul cranio-faringian. De o parte şi de alta se află 4 ş anţuri sagitale
paramediane: carotidian, cavernos, maxilar şi trochlear.
Temporalul este un os par dispus pe părţile laterale ale cutiei craniene de
o parte şi de alta a bazioccipitalului şi este format din:
♦ porţiunea pietroasă-formează împreună cu porţiunea timpanică o piesă
unică şi piramidală care, datorită legăturii cu organul auditiv, este denumită
porţiune auriculară;
♦ porţiunea squamoasă (sau solzoasă)-contribuie la formarea pereţilor laterali
ai craniului şi, prin formaţiunile de la baza procesului zigomatic la realizarea
articulaţiei temporo-mandibulare.
♦ piramida temporalului-ocupă spaţiul delimitat de occipital, parietal,
porţiunea squamoasă a temporalului şi bazisfenoid şi are axul mare cu vârful
orientat oblic, în sensul dorso-caudal.
Oasele feţei
Splanchnocraniul cuprinde oasele care contribuie la delimitarea
cavităţilor nazală şi bucală: nazalul, lacrimalul, maxilarul, incisivul, palatinul,
pterigoidul, vomerul, corneţii nazali, mandibula şi complexul hioidian.
^ Nazalul este un os de formă triunghiulară cu vârful orientat rostral, dispus pe faţa
dorsală a capului şi formează baza anatomică osoasă a regiunii nazale. Se sudează,
în planul median, cu simetricul şi formează creasta longitudinală internă. În
planul aboral, se sudează cu frontalul, printr-o margine convexă şi în planul lateral
cu lacrimalul, maxilarul şi incisivul. Extremitatea anterioară a nazalului are un
aspect stiloid şi contribuie la formarea incizurii nazo-incisive.. Faţa internă este
concavă în sens transversal şi formează plafonul cavităţii nazale. În sens
longitudinal, în treimea laterală a nazalului se observă creasta etmoidală-locul de
implantare a cornetului nazo-turbinal (sau cornetul nazal dorsal).
^ Lacrimalul este cel mai redus os al feţei dispus la marginea orală a orbitei
contribuind la delimitarea acestei porţiuni a orbitei. Prezintă 2 feţe: externă şi
internă şi o circumferinţă. Faţa externă se împarte în 2 porţiuni: facială şi
orbitară separate de o creastă orbitară ce delimitează marginea orbitei. La
nivelul porţiunii faciale se observă un tubercul lacrimal. La nivelul porţiunii
orbitale se găseşte o depresiune adâncă denumită fosa sacului lacrimal în
interiorul căreia se deschide, prin gaura lacrimală, canalul lacrimal.
> Maxilarul este cel mai masiv dintre oasele feţei dispus ventro-lateral de osul
nazal şi participă la delimitarea cavităţilor nazală, orbitară şi bucală. Faţa
externă (sau facială) este uşor convexă, de formă triunghiulară şi vârful rostral.
Prezintă o creastă facială puternică care se termină în planul rostral cu un
tubercul facial (sau spina maxilară) deasupra căreia se află gaura
infraorbitară (sau deschiderea canalului infraorbitar dentar superior). Pe
marginea ventrală a osului, se găsesc alveolele dentare. Înaintea primei alvelole
molare, marginea osului este lipsită de alveole şi formează diastema. În spatele
ultimei alveole dentare molare se află tuberozitatea maxilară. Faţa medială
(sau nazală) formează peretele lateral al cavităţii nazale şi a sinusului maxilar.
Aproape de marginea dorsală se află o creastă maxilo-turbinală pe care se
prinde cornetul nazal ventral, iar deasupra ei, se deschide conductul osos
lacrimal. Deasupra canalului infraorbitar, în planul dorso-caudal se deschide
hiatusul maxilar prin care, sinusul maxilar comunică cu cavitatea nazală. De la
marginea inferioară a feţei nazale se detaşează procesul palatin care, prin sutura
cu simetricul, contribuie la formarea plafonului cavităţii bucale (baza anatomică
osoasă a palatului dur) şi, în acelaşi timp, a planşeului cavităţii nazale.
Incisivul se dispune la extremitatea orală a maxilarului, vizibil pe capul osos
la extremitatea orală, pe faţa ventrală şi dorsală a acestuia. Corpul osului este
plasat rostral şi emite 2 apofize: palatină şi nazală. Faţa labială este netedă,
uşor concavă şi se continuă pe apofiza palatină. Apofiza nazală a incisivului
delimitează, împreună cu spina nazală, incizura nazo-incisivă. Apofiza
palatină completează, în sens rostral, plafonul cavităţii bucale.
Zigomaticul este un os par relativ redus şi dispus pe părţile laterale ale capului
osos. Apare ca „o punte de legătură osoasă" între oasele feţei şi cele ale
craniului, participând la formarea planşeului orbitei şi arcadei zigomatice. Se
articulează prin sinartroză cu apofiza zigomatică a temporalului, cu oasele
lacrimal şi maxilar. Faţa externă prezintă 2 porţiuni-facială şi orbitală-
despărţite de marginea infraorbitară prin care osul participă la delimitarea
orbitei. Extremitatea rostrală a osului este mai lată şi prezintă deasupra
marginii ventrale creasta facială.
Palatinul este un os ce se dispune pe faţa ventrală a capului osos în partea
posterioară a apofizelor palatine ale maxilarelor şi delimitează, la toate
animalele, deschiderile guturale. Apare răsucit şi prezintă 2 porţiuni:
orizontală -plasată rostral şi ventrală -plasată în spatele primei lame. Lama
orizontală completează, în sens aboral, palatul dur şi, prin sutura cu simetrica,
delimitează, prin marginea aborală, orificiul gutural. Lama perpendiculară
delimitează, în sens lateral, orificiile laterale.
Pterigoidul este un os redus ca dimensiune prezent sub forma unei lame
sudate la apofiza pterigoidă a sfenoidului şi lama perpendiculară a palatinului
şi circumscrie deschiderea guturală. Prezintă 2 feţe-laterală şi mediană care
se sudează la creasta pterigopalatină.
^ Vomerul este un os impar dispus pe linia mediană de la presfenoid până la
apofizele palatine ale osului incisiv, are forma unui jgheab aplatizat în sens
transversal şi delimitează porţiunea ventrală a septum-ului nazal. Marginea
dorsală este prevăzută cu un şanţ în care se sprijină septum-ul nazal iar cea
rostrală vine în contact cu apofizele palatine ale osului incisiv.
^ Corneţii nazali sunt formaţiuni osoase perechi de tip papiraceu prinse de pereţii
laterali ai cavităţilor nazale şi răsucite în sensul longitudinal în jurul propriului
ax. În fiecare cavitate nazală există câte 2 corneţi: dorsal (sau nazo-turbinal)
şi ventral (sau maxilo-turbinal).
^ Mandibula este un os impar, care se sudează, prin extremităţile sale orale, mai
mult sau mai puţin, în funcţie de specie, în planul oral. Fiecare extremitate
apare ca un os turtit în sens transversal ce prezintă, în planul rostral, un corp
redus ce formează porţiunea dură a planşeului cavităţii bucale. Acesta se
prelungeşte posterior cu o ramură a mandibulei prin care se articulează cu
temporalul. Corpul mandibulei prezintă:o faţă dorsală şi una ventrală,o
margine orală şi una aborală.Ramurile mandibulare prezintă fiecare câte două
feţe,dintre care una este laterală şi una este medială.
Faţa laterală a mandibulei este netedă, uşor convexă şi se îngustează
rostral într-o gaură mentonieră. Faţa medială (sau linguală) este străbătută de o
proeminenţă denumită linie miliană-pentru inserţie musculară. La nivelul suturii
cu simetrica se află o suprafaţă denumită linie geniană-pentru inserţie musculară.
Marginea dorsală este groasă, prezintă 6 alveole dentare pentru premolarii şi
molarii inferiori. Ramura recurbată a mandibulei are o poziţie aproape
verticală faţă de corp şi prezintă:
♦ faţa laterală-este reprezentată de o scobitură largă şi foarte adâncă denumită
fosă maseterică delimitată de o creastă maseterică;
♦ faţa medială-este excavată de fosa pterigoidă perforată de intrarea în canalul
mandibular, adăposteşte nervul şi vasele sanguine alveolo-mandibulare şi se
deschide, rostral, în dreptul diastemei, prin gaura mentonieră;
♦ margine anterioară-este subţire, concavă şi se continuă, în sens aboral, cu
marginea alveolară a porţiunii molare a corpului mandibulei;
♦ margine aborală-este mai groasă, convexă şi prezintă, în planul ventral, o curbură
maximă denumită unghi mandibular (la carnasiere are aspect de tubercul);
♦ extremitate liberă (sau superioară)-este bifurcată, prezintă un condil
articular susţinut de un gât (în partea posterioară) separat, printr-o incizură
(adâncă) corono-condiliană de apofiza coronoidă (plasată oral).
♦ Apofiza condiliană a mandibulei este alungită, în sens transversal, cu o
suprafaţa articulară, eliptică şi convexă în toate sensurile formând
articulaţia tempo-mandibulară;.
♦ Apofiza coronoidă-este foarte lungă şi dezvoltată, depăşind în plan
dorsal, corpul mandibulei şi reprezintă locul de inserţie musculară pentru
muşchiul temporal.
♦ > Complexul hioidian este alcătuit din piese osoase şi fibro-cartilaginoase
articulate între ele,destinate suspendării limbii, faringelui şi laringelui la
faţa ventrală a capului osos şi între ramurile mandibulei. Cuprinde:
bazihioidul,
procesul
lingual
(sau
entoglosul),
tirohialele,
keratohioidul, epihioidul, stilohioidul şi timpanohioidul.
2.2. ARTROLOGIE (studiul articulaţiilor).
Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin intermediul
articulaţiilor. Pentru realizarea unei articulaţii este nevoie de cel puţin 2 oase
care se unesc, între ele, prin diferite mijloace de legătură generate, în majoritatea
cazurilor, de trecerea periostului de pe un os pe alt os. Articulaţiile: permit
mobilizarea razelor osoase; limitează şi dirijează sensul mişcărilor; amortizează
şocurile şi consolidează sistemul de susţinere.
2.2.1. Clasificarea şi descrierea principalelor tipuri de articulaţii
După modul de evoluţie ulterioară a ţesutului mezenchimal necondensat, se
deosebesc 3 tipuri morfologice de articulaţii: fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
> Articulaţia fibroasă este denumită şi sinartroză. Se dezvoltă când mezenchimul
necondensat se transformă în ţesut fibros alcătuit din fibre conjunctive extrem de
scurte care permit un grad redus de mobilitate, fiind considerate practic imobile.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de: ţesutul fibros, interpus între
marginile oaselor şi periostul care trece de pe un os pe osul învecinat. Majoritatea
articulaţiilor de acest gen au un caracter temporar suferind odată cu vârsta un
proces de „invadare" cu ţesut osos, rezultând o sudare completă denumită
sintostoză. În cadrul acestui tip de articulaţie, se deosebesc 3 genuri, după natura
ţesutului de legătură şi forma suprafeţelor de contact:
♦ sindesmoza-este caracterizată prin prezenţa, ţesutului fibros sau elastic
denumit ligament interosos, între marginile îndepărtate ale oaselor. Se
întâlneşte la oasele antebraţului (la carnasiere, oasele carpiene şi
apofizele spinoase ale vertebrelor);
♦ sutura-este caracteristică oaselor capului şi constă în interpunerea, între
marginile oaselor, a unei zone foarte reduse de ţesut fibros denumit
ligament sutural prin care, are loc, creşterea în lăţime a oaselor
> Articulaţia
cartilaginoasă
(sau
amfiartroza)-se
caracterizează
prin
continuitatea suprafeţelor de contact şi interpunerea ţesutului cartilaginos a
cărui pericondru se continuă cu periostul oaselor participante, realizând o
mobilitate extrem de redusă; este de 2 tipuri:
♦ simfiza-este un tip special de articulaţie cu mobilitate variabilă şi se întâlneşte
doar la articulaţiile dintre cele 2 coxale, între suprafeţele de contact
interpunându-se un fibro-cartilaj care uneşte suprafeţele simfizare opuse .
♦ sincondroza-conţine fie un cartilaj hialin, fie un fibrocarilaj;
♦ sincondroza primară (I)-legătura dintre 2 piese osoase se face printr-un
cartilaj hialin care, odată cu maturitatea, se osifică (de ex. dezvoltarea
oaselor craniului primordial şi cartilajul de conjugare leagă epifiza de
diafiză); este o articulaţie lipsită de mobilitate;
♦ sincondroza secundară (II)-între 2 piese osoase se interpune o structură
fibro-cartilaginoasă angrenată cu piesele osoase participante şi separată
de acestea printr-o zonă redusă de cartilaj hialin care nu se osifică în mod
normal (de ex. la nivelul coloanei vertebrale, la articularea corpurilor
vertebrale); sunt articulaţii cu o mobilitate redusă.
Articulaţia sinovială (sau diartroza) reprezintă majoritatea articulaţiilor
mobile din cadrul aparatului locomotor ce constau în acoperirea suprafeţelor
articulare cu cartilaj hialin. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦ capsula articulară sinovială care este un manşon fibros ce reprezintă
continuarea periostului de pe extremitatea unui os de la marginea suprafeţei
articulare pe extremitatea osului următor. Este formată din 2 straturi: extern
şi intern. Este fibroasă,rezistenta şi inextensibilă.
♦ suprafeţele articulare ce aparţin la două oase diferite (capetele articulare
înglobate în cavităţile glenoidă şi cotiloidă; condili şi cavităţi glenoide;
trochleea-de la membrul anterior şi o suprafaţă plană; cochleea-de la
membrul posterior şi o suprafaţă plană);
♦ lichidul sinovial (sau sinovia)-este un lichid transparent de consistenţă
vâscoasă, redus cantitativ ce conţine biochimic: apă, substanţe proteice,
săruri minerale, urme de grăsime etc şi are rolul de a favoriza alunecarea
suprafeţelor articulare şi de a hrăni (prin imbibiţie) cartilajul articular;
♦ fibrocartilagiile complementare-sunt formaţiuni care completează suprafeţele
articulare, se prezintă sub forma unor burelete, perii şi discuri articulare şi
meniscuri intraarticulare ce au rolul de a absorbi şocurile şi de a realiza o
angrenare perfectă;
♦ meniscurile-au formă semilunară, sunt mai subţiri în centru şi mai groase la
periferie şi se interpun, parţial, între suprafeţele articulare, astfel încât,
etajele delimitate comunică,între ele, şi au o sinovială comună;
♦ cartilajele de acoperire-acoperă suprafeţele articulare ce reprezintă porţiuni
din modelul cartilaginos al osului care nu se osifică; au rolul de a facilita
alunecarea, de a se opune uzurii şi de a amortiza şocurile. Suprafaţa
articulară este netedă, lucioasă, de culoare alb-albăstruie şi lipsită de
pericondru. Porţiunea care vine în contact cu osul este strâns angrenată cu
acesta şi se calcifică;
♦ ligamentele-reprezintă continuarea periostului de pe un os pe alt os. Sunt
prezente sub forma unor ligamente capsulare (au forma unui manşon fibros care
se dispune în jurul cavităţii articulare) şi funiculare (au forma unor fascicule
răsucite în formă de frânghie,dispuse periferic sau intraarticular şi au un rol
important în mişcările pasive, conferind membrelor, precizie în deplasare).
Articulaţiile diartrodiale permit executarea unor mişcări foarte variate, în
funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a ligamentelor:
Mecanica articulară. Mişcările executate la nivelul articulaţiilor sunt:
alunecare-este mişcarea dintre două suprafeţe plane caracteristică diartrozelor
plani forme; flexie-constă în apropierea razelor osoase cu micşorarea unghiului
articular şi este caracteristică diartrozelor; extensie-determină îndepărtarea
razelor osoase şi măreşte unghiul articular şi este frecventă la articulaţiile
diartrodiale; rotaţie-este dată de mişcarea realizată în jurul unui pivot sau a
axului longitudinal (de ex. articulaţia atloido-axoidiană); adducţie-este mişcarea
prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropie de planul median;
abducţie-este mişcarea ce îndepărtează extremitatea razei osoase de planul
median; circumducţie-este o mişcare complexă ce constă în trecerea succesivă
prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi rotaţie;
♦ pronaţie-la carnivore, membrele toracice execută o mişcare de rotaţie pe
direcţia cranio-medială.
♦ supinaţie-este opusul pronaţiei.
După forma suprafeţelor articulare şi mişcările pe care le permite o
articulaţie, diartrozele sunt de diferite tipuri:
♦ sferoidală-suprafeţele articulare participante la articulaţie sunt congruente şi
au forma unor calote cu segmente sferice. Este o articulaţie ce permite mişcări
de flexie, extensie, abducţie,circumducţie şi uneori de rotaţie (de ex.
articulaţiile coxo-femurală şi scapulo-humorală permit mişcări de flexie,
extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie);
♦ elipsoidală-este asemănătoare cu prima, dar forma eliptică a suprafeţelor
articulare reduce posibilitatea executării mişcărilor la 2 axe perpendiculare
confundate cu diametrul mare şi diametrul mic al suprafeţelor eliptice în
contact (de ex. articulaţia antebrahio-carpiană, la carnasiere, permite mişcări
de flexie şi extensie);
♦ trochleară (ginglima sau articulaţia „în balama")-este tipul de articulaţie la
care,suprafeţele articulare sunt reprezentate de trochlee, iar suprafaţa opusă
formează negativul acesteia cochleea. Permite 2 tipuri de mişcări: flexie şi
extensie, dar numai într-un singur plan (de ex. articulaţia tibio-astragaliană);
♦ condiliană-este tipul de articulaţie la care, suprafeţele articulare sunt
reprezentate de condili şi negativul acestora şi permite mişcări de flexie şi
extensie în plan paramedian. Mişcările de lateralitate sunt anulate de prezenţa
unor ligamente colaterale puternice;
♦ pivotantă (sau trochoidă)-este tipul de articulaţie la care, suprafaţa articulară
de formă cilindrică, semicilindrică sau şlefuită ca un pivot, se roteşte în jurul
propriului ax, în interiorul unui inel osos, complet sau incomplet, permiţând o
mişcare de rotaţie (de ex. la articulaţia atloido-axoidiană, în care, atlasul, cu
o conformaţie de inel, se roteşte în jurul procesului odontoid al axisului; sau
la carnasiere, la articulaţia radio-ulnară extremitatea proximală a radiusului
se roteşte în jurul interiorului inelului, format din incizura radială a ulnei
împreună cu ligamentul inelar);
♦ „în şa"-este tipul de articulaţie în care suprafeţele articulare sunt concavo-
convexe pe direcţia a 2 axe perpendiculare, permiţând mişcări de înclinare în
2 planuri perpendiculare(de ex. vertebrele cervicale la păsări şi articulaţia
piramido-ulnară la rumegătoare);
♦ plană (sau de tip artrodial)-este cea mai simplă articulaţie, suprafeţele
articulare participante aproape plane, permit mişcări de alunecare limitate de
mijloacele de legătură (de ex. procesele articulare ale vertebrelor cervicale,
toracale, oasele carpiene şi tarsiene).
După numărul oaselor care participă la realizarea unei articulaţii
sinoviale sau diartrodiale, articulaţiile pot fi:
♦ simple-sunt formate numai din 2 oase alăturate (scapulo-humerală, coxo-
femurală etc);
♦ complexe-sunt formate dintr-o capsulă articulară ce înglobează mai mult de 2
oase (humero-radio-ulnară);
♦ complexe articulare-sunt formate din mai multe mai multe grupe de articulaţii
complexe ,înglobate de capsula articulară (antebrahio-carpo-metacarpiană).
După topografie, articulaţiile se dispun la nivelul capului, coloanei
verterale, toracelui, membrelor anterioare şi posterioare.
articulaţiilor. Pentru realizarea unei articulaţii este nevoie de cel puţin 2 oase
care se unesc, între ele, prin diferite mijloace de legătură generate, în majoritatea
cazurilor, de trecerea periostului de pe un os pe alt os. Articulaţiile: permit
mobilizarea razelor osoase; limitează şi dirijează sensul mişcărilor; amortizează
şocurile şi consolidează sistemul de susţinere.
2.2.1. Clasificarea şi descrierea principalelor tipuri de articulaţii
După modul de evoluţie ulterioară a ţesutului mezenchimal necondensat, se
deosebesc 3 tipuri morfologice de articulaţii: fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
> Articulaţia fibroasă este denumită şi sinartroză. Se dezvoltă când mezenchimul
necondensat se transformă în ţesut fibros alcătuit din fibre conjunctive extrem de
scurte care permit un grad redus de mobilitate, fiind considerate practic imobile.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de: ţesutul fibros, interpus între
marginile oaselor şi periostul care trece de pe un os pe osul învecinat. Majoritatea
articulaţiilor de acest gen au un caracter temporar suferind odată cu vârsta un
proces de „invadare" cu ţesut osos, rezultând o sudare completă denumită
sintostoză. În cadrul acestui tip de articulaţie, se deosebesc 3 genuri, după natura
ţesutului de legătură şi forma suprafeţelor de contact:
♦ sindesmoza-este caracterizată prin prezenţa, ţesutului fibros sau elastic
denumit ligament interosos, între marginile îndepărtate ale oaselor. Se
întâlneşte la oasele antebraţului (la carnasiere, oasele carpiene şi
apofizele spinoase ale vertebrelor);
♦ sutura-este caracteristică oaselor capului şi constă în interpunerea, între
marginile oaselor, a unei zone foarte reduse de ţesut fibros denumit
ligament sutural prin care, are loc, creşterea în lăţime a oaselor
> Articulaţia
cartilaginoasă
(sau
amfiartroza)-se
caracterizează
prin
continuitatea suprafeţelor de contact şi interpunerea ţesutului cartilaginos a
cărui pericondru se continuă cu periostul oaselor participante, realizând o
mobilitate extrem de redusă; este de 2 tipuri:
♦ simfiza-este un tip special de articulaţie cu mobilitate variabilă şi se întâlneşte
doar la articulaţiile dintre cele 2 coxale, între suprafeţele de contact
interpunându-se un fibro-cartilaj care uneşte suprafeţele simfizare opuse .
♦ sincondroza-conţine fie un cartilaj hialin, fie un fibrocarilaj;
♦ sincondroza primară (I)-legătura dintre 2 piese osoase se face printr-un
cartilaj hialin care, odată cu maturitatea, se osifică (de ex. dezvoltarea
oaselor craniului primordial şi cartilajul de conjugare leagă epifiza de
diafiză); este o articulaţie lipsită de mobilitate;
♦ sincondroza secundară (II)-între 2 piese osoase se interpune o structură
fibro-cartilaginoasă angrenată cu piesele osoase participante şi separată
de acestea printr-o zonă redusă de cartilaj hialin care nu se osifică în mod
normal (de ex. la nivelul coloanei vertebrale, la articularea corpurilor
vertebrale); sunt articulaţii cu o mobilitate redusă.
Articulaţia sinovială (sau diartroza) reprezintă majoritatea articulaţiilor
mobile din cadrul aparatului locomotor ce constau în acoperirea suprafeţelor
articulare cu cartilaj hialin. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦ capsula articulară sinovială care este un manşon fibros ce reprezintă
continuarea periostului de pe extremitatea unui os de la marginea suprafeţei
articulare pe extremitatea osului următor. Este formată din 2 straturi: extern
şi intern. Este fibroasă,rezistenta şi inextensibilă.
♦ suprafeţele articulare ce aparţin la două oase diferite (capetele articulare
înglobate în cavităţile glenoidă şi cotiloidă; condili şi cavităţi glenoide;
trochleea-de la membrul anterior şi o suprafaţă plană; cochleea-de la
membrul posterior şi o suprafaţă plană);
♦ lichidul sinovial (sau sinovia)-este un lichid transparent de consistenţă
vâscoasă, redus cantitativ ce conţine biochimic: apă, substanţe proteice,
săruri minerale, urme de grăsime etc şi are rolul de a favoriza alunecarea
suprafeţelor articulare şi de a hrăni (prin imbibiţie) cartilajul articular;
♦ fibrocartilagiile complementare-sunt formaţiuni care completează suprafeţele
articulare, se prezintă sub forma unor burelete, perii şi discuri articulare şi
meniscuri intraarticulare ce au rolul de a absorbi şocurile şi de a realiza o
angrenare perfectă;
♦ meniscurile-au formă semilunară, sunt mai subţiri în centru şi mai groase la
periferie şi se interpun, parţial, între suprafeţele articulare, astfel încât,
etajele delimitate comunică,între ele, şi au o sinovială comună;
♦ cartilajele de acoperire-acoperă suprafeţele articulare ce reprezintă porţiuni
din modelul cartilaginos al osului care nu se osifică; au rolul de a facilita
alunecarea, de a se opune uzurii şi de a amortiza şocurile. Suprafaţa
articulară este netedă, lucioasă, de culoare alb-albăstruie şi lipsită de
pericondru. Porţiunea care vine în contact cu osul este strâns angrenată cu
acesta şi se calcifică;
♦ ligamentele-reprezintă continuarea periostului de pe un os pe alt os. Sunt
prezente sub forma unor ligamente capsulare (au forma unui manşon fibros care
se dispune în jurul cavităţii articulare) şi funiculare (au forma unor fascicule
răsucite în formă de frânghie,dispuse periferic sau intraarticular şi au un rol
important în mişcările pasive, conferind membrelor, precizie în deplasare).
Articulaţiile diartrodiale permit executarea unor mişcări foarte variate, în
funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a ligamentelor:
Mecanica articulară. Mişcările executate la nivelul articulaţiilor sunt:
alunecare-este mişcarea dintre două suprafeţe plane caracteristică diartrozelor
plani forme; flexie-constă în apropierea razelor osoase cu micşorarea unghiului
articular şi este caracteristică diartrozelor; extensie-determină îndepărtarea
razelor osoase şi măreşte unghiul articular şi este frecventă la articulaţiile
diartrodiale; rotaţie-este dată de mişcarea realizată în jurul unui pivot sau a
axului longitudinal (de ex. articulaţia atloido-axoidiană); adducţie-este mişcarea
prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropie de planul median;
abducţie-este mişcarea ce îndepărtează extremitatea razei osoase de planul
median; circumducţie-este o mişcare complexă ce constă în trecerea succesivă
prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi rotaţie;
♦ pronaţie-la carnivore, membrele toracice execută o mişcare de rotaţie pe
direcţia cranio-medială.
♦ supinaţie-este opusul pronaţiei.
După forma suprafeţelor articulare şi mişcările pe care le permite o
articulaţie, diartrozele sunt de diferite tipuri:
♦ sferoidală-suprafeţele articulare participante la articulaţie sunt congruente şi
au forma unor calote cu segmente sferice. Este o articulaţie ce permite mişcări
de flexie, extensie, abducţie,circumducţie şi uneori de rotaţie (de ex.
articulaţiile coxo-femurală şi scapulo-humorală permit mişcări de flexie,
extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie);
♦ elipsoidală-este asemănătoare cu prima, dar forma eliptică a suprafeţelor
articulare reduce posibilitatea executării mişcărilor la 2 axe perpendiculare
confundate cu diametrul mare şi diametrul mic al suprafeţelor eliptice în
contact (de ex. articulaţia antebrahio-carpiană, la carnasiere, permite mişcări
de flexie şi extensie);
♦ trochleară (ginglima sau articulaţia „în balama")-este tipul de articulaţie la
care,suprafeţele articulare sunt reprezentate de trochlee, iar suprafaţa opusă
formează negativul acesteia cochleea. Permite 2 tipuri de mişcări: flexie şi
extensie, dar numai într-un singur plan (de ex. articulaţia tibio-astragaliană);
♦ condiliană-este tipul de articulaţie la care, suprafeţele articulare sunt
reprezentate de condili şi negativul acestora şi permite mişcări de flexie şi
extensie în plan paramedian. Mişcările de lateralitate sunt anulate de prezenţa
unor ligamente colaterale puternice;
♦ pivotantă (sau trochoidă)-este tipul de articulaţie la care, suprafaţa articulară
de formă cilindrică, semicilindrică sau şlefuită ca un pivot, se roteşte în jurul
propriului ax, în interiorul unui inel osos, complet sau incomplet, permiţând o
mişcare de rotaţie (de ex. la articulaţia atloido-axoidiană, în care, atlasul, cu
o conformaţie de inel, se roteşte în jurul procesului odontoid al axisului; sau
la carnasiere, la articulaţia radio-ulnară extremitatea proximală a radiusului
se roteşte în jurul interiorului inelului, format din incizura radială a ulnei
împreună cu ligamentul inelar);
♦ „în şa"-este tipul de articulaţie în care suprafeţele articulare sunt concavo-
convexe pe direcţia a 2 axe perpendiculare, permiţând mişcări de înclinare în
2 planuri perpendiculare(de ex. vertebrele cervicale la păsări şi articulaţia
piramido-ulnară la rumegătoare);
♦ plană (sau de tip artrodial)-este cea mai simplă articulaţie, suprafeţele
articulare participante aproape plane, permit mişcări de alunecare limitate de
mijloacele de legătură (de ex. procesele articulare ale vertebrelor cervicale,
toracale, oasele carpiene şi tarsiene).
După numărul oaselor care participă la realizarea unei articulaţii
sinoviale sau diartrodiale, articulaţiile pot fi:
♦ simple-sunt formate numai din 2 oase alăturate (scapulo-humerală, coxo-
femurală etc);
♦ complexe-sunt formate dintr-o capsulă articulară ce înglobează mai mult de 2
oase (humero-radio-ulnară);
♦ complexe articulare-sunt formate din mai multe mai multe grupe de articulaţii
complexe ,înglobate de capsula articulară (antebrahio-carpo-metacarpiană).
După topografie, articulaţiile se dispun la nivelul capului, coloanei
verterale, toracelui, membrelor anterioare şi posterioare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)